Despre ”revoluție” după mai bine de un sfert de secol

În 23 decembrie acum 26 ani, Bucureștiul era exaltat și confuz, îngrozit și plin de cele mai mari speranțe. Va fi fost o lovitură de stat, dar e sigur că mulți oameni au rămas zile întregi în stradă, participând într-un fel sau altul la crearea unei tensiuni care va marca tot ce avea să se întâmple. Un lucru nu poate fi contestat: toată lumea se bucura cu o intensitate fără egal. Dar nu din același motiv. Unul se gândea că va găsi ziare franțuzești la chioșcul din Gară, alții râdeau fericiți că depozitele alimentare fuseseră desferecate, în fine nu lipseau așteptări mai aparte: o țigăncușă care zburda de colo-colo prin preajma sediului CC exulta că nu o să mai fie Miliție.

Un lucru e sigur: nimeni din cei care celebrau febrili pe stradă, fără să simtă foamea și somnul nu știa încă în ce măsură libertatea avea să fie apăsătoare. Comunismul care însemna în clipa aceea pentru toți interzicerea tuturor speranțelor mari sau mici, fusese de multe ori și o convenabilă abolire a tuturor responsabilităților. Dacă lucrurile mergeau prost comunismul era de vină în toate situațiile. Dar atunci când nu știau încă ce va să urmeze cu toții erau fericiți. Decembrie 1989 a fost cu siguranță un timp de carnaval, într-un sens mai arhaic care s-a pierdut, dar care a fost atunci regăsit pe viu în toată autenticitatea lui neregizată. Căci dacă vor fi fost culise politice, sărbătoarea poporului era autentică, tiranul fugise, nu mai era nicio putere, nu mai era Miliție, suveranitatea tuturor și a fiecăruia în parte era restaurată și fiecare putea nădăjdui orice. Acesta este sensul oricărui carnaval, abolirea ordinii existente și declanșarea unui haos fertil care promite un nou început. Căderea comunismului a fost în România unică, căci numai aici a fost însoțită de un carnaval. ”Regele” de paie, de obicei ars sau decapitat, a fost de astă dată sacrificat la propriu după un proces frugal organizat în secret. S-a vorbit mult despre executarea soților Ceaușescu fără un proces în adevăratul sens al cuvântului, dar fără să se remarce că evenimentele au părut să urmeze un scenariu arhaic cu sacrificii umane.

Pierderea unanimității din acele zile a fost multă vreme după aceea resimțită cu durere. Era pentru prima dată în viața lor când oamenii lui 89 se simțeau împreună, fraterni, netemători și gustau cu bucurie din acest nou sentiment de încredere colectivă. Timp de câteva zile se crease o comunitate, pe temeiul acelei exaltări generale care umbrise toate circumspecțiile și toate scrupulele legale. Lăsând deoparte procesul soților Ceaușescu, prea puțini remarcarseră, de exemplu, că instituirea republicii ca formă de guvernământ nu putea fi emisă de o putere provizorie, cu numai de o Constituantă aleasă. Dar Decretul-lege nr. 2/1989 a rămas documentul constitutiv al întregii ordini politice care continuă și astăzi cu o legitimitate îndoielnică (v. Eleodor Focșeneanu, ”Istoria constituțională a României”, Humanitas 1992).

A existat cu siguranță o dimensiune lucidă a revoltei, un proiect politic așa cum s-a văzut la Timișoara, de unde va veni și ”Proclamația” la începtul anului 1990. A existat o insurecție populară chiar dacă cei care vor prelua puterea nu au participat la ea. Dar sentimentul public din ajunul Crăciunului lui 1989 era cufundat într-o jubilație confuză în care toate proiectele zăceau amestecate și imposibil de distins. Lumea experimenta unanimitatea într-o manieră hipnotică.

Cineva remarca deunăzi că masele de muncitori au avut o contribuție importantă la revoluția din decembrie 1989, fapt pe care istoriografia oficială (”burgheză”) l-ar minimaliza sau l-ar trece meschin sub tăcere. De fapt s-a petrecut exact ce am spus mai înainte: lumea participase la revoltă și apoi la celebrarea victoriei într-o stare de indistincție, muncitorii și alte categorii profesionale fiind de fapt aplatizați ca salariați precari ai regimului comunist. Iar indistincția dintâi a prilejuit unanimitatea primelor zile și fericirea iluzorie a armoniei sociale regăsite. Istoria primilor ani post-comuniști este de fapt istoria ieșirii din indistincție. Anul 1990 a fost anul trezirii la realitatea brutală a unei societăți care își uitase de fapt temeiurile comunitare și care se străduia cu stângăcie să regăsească o ordine pierdută.