Despre ”proiectul de țară”

Se vorbește periodic despre nevoia politicii românești de a depăși mica circumstanță bugetară și de a privi lucrurile mai larg, croind ”un proiect de țară”. Cea mai recentă și mai proeminentă intervenție pe acest subiect aparține președintelui Iohannis, cu ocazia unei reuniuni cu prim-ministrul Cioloș și cu liderii partidelor, după referendumul din Marea Britanie: ”Este nevoie de un nou proiect de țară, un proiect de țară pentru România, pentru România viitorului în UE” (4 iulie 2016).

Cu siguranță că fără un plan de viitor politica e condamnată la o simplă operație contabilă, în care experții de la finanțe joacă singurul rol important, dar ”un proiect de țară” e mai mult decât un plan economic oarecare, e un proiect identitar. Nu e întâmplător că cei care denunță din principiu tema identității au repudiat și expresia ”proiect de țară”, considerând că nu are niciun sens sau că poartă cu sine, chiar fără să știe, un naționalism desuet.

Un fost consilier prezidențial din echipa lui Traian Băsescu, sugera chiar că ideea e ridicolă de vreme ce singrul proiect pe care țările îl au în vedere este prosperitatea cetățenilor lor. Așadar prosperitate și atât, ”țara” fiind aici o limită și un contur irelevant. Ce-și mai poate dori omul în afară de a câștiga destui bani cât să cumpere o parte din profuziunea de mărfuri cu care este invadat? Și, într-adevăr, dorința e imperioasă, căci nu ține numai de bucuria senzuală a posesiunii și consumului, dar și de supraviețuirea morală într-o lume în care cine nu cumpără dispare. Mall-ul este scena de dans, arena afirmării, centrul vieții sociale, locul validării mondene, dincolo de care se întinde pe cercuri concentrice tot mai largi, restul unei lumi umilite în diferite trepte și tot mai puțin sesizabile. Căci rușinea de a nu cumpăra blochează orice revoltă. Prin urmare, prosperitate pur și simplu.

Președintele Iohannis a provocat în schimb un discret fior de emoție, vorbind de ”proiectul de țară”, care sună atât de patriotic, parcă din alte timpuri, și oarecum în răspăr cu norma Europei, care pretinde membrilor ei să-și desființeze frontierele și să-și abandoneze vechile ”egoisme”. De fapt nu știm ce a dorit cu adevărat să spună Președintele și s-ar cuveni să-i cerem pe viitor lămuriri. Dar, în linii mari, ideea unui proiect de țară în sânul Europei te duce cu gândul la o Europă a națiunilor, la o integrare limitată care se opune cert unor State Unite ale Europei. ”Un proiect de țară” este mai curând în spiritul a ceea ce spunea recent filosoful Pierre Manent într-un interviu pe care l-am mai citat: ”Instituția europeană care ar trebui luată în serios este doar Consiliul European. Căci Europa își află legitimitatea politică abia aici, Consiliul exprimând realitățile europene. Europa este un concert de națiuni împărtășind aceeași civilizație. Aceasta este baza pe care trebuie să construim. Am putea lăsa deoparte Parlamentul European care nu e decât o cutie de rezonanță și care nu face nici bine și nici rău. Comisia este însă elementul prin care proiectul european a devenit respingător. Președinții care i-au succedat lui Jacques Delors se întrec în fiecare zi să o discrediteze. Ar fi de preferat să o ignorăm”. (Le Figaro, 1 august 2016)

În România, nimeni nu a spus nimic atât de precis asupra acestui subiect. A vorbi de ”proiectul de țară” pare a fi însă o versiune discretă și timidă a ideilor asumate de filosoful francez. Iar dacă nu este așa, atunci președintele Iohannis ar fi bine să o spună mai clar ca să nu creeze false așteptări.

Dar, în principiu, este firesc să vedem în ”proiectul de țară” mai mult decât un proiect economic, mai mult decât prosperitatea sau mai curând ceva diferit: o formă de viață, o cultură, o idee. Ar fi de spus că nici pentru Europa ca întreg, prosperitatea nu poate fi, prin ea însăși, un proiect suficient sau, în orice caz, un proiect dezirabil.