1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre pierderea Tradiţiei

Sărbătorile de Paşte care tocmai s-au încheiat au lăsat, pe lîngă bucuria firească, şi un gust amar. Gustul amar este acela al îndepărtării noastre tot mai evidente de tradiţie.

default

Mulţi români au ales să petreacă cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii fie pe litoralul românesc sau pe cel bulgăresc, fie în staţiuni şi pensiuni turistice montane. Înarmaţi cu răbdare pentru a parcurge sute de kilometri cu autoturismul, bară la bară, mulţi români şi-au petrecut sărbătorile de Paşte departe de casă.

Nu este nimic rău în sine ca oamenii să îşi dorească să evadeze pentru cîteva zile din marile oraşe, cu precădere din Bucureşti, pentru a respira aer curat şi pentru a se bucura de natură împreună cu familiile şi prietenii. Însă oricîte bucate tradiţionale le-au fost puse pe mese în staţiunile şi pensiunile turistice, oricît de mult s-au putut bucura de aerul muntelui şi de briza mării, turiştii nu au putut să simtă acel „acasă”, pe care fiecare dintre noi îl simte mai ales din vremea copilăriei în timpul marilor sărbători.

Nu aş vrea cumva să greşesc, şi mai ales nu vreau să judec. Orice zi de evadare din iureşul şi aglomerările urbane e binevenită pentru oricine. Constat doar că mulţi dintre noi ne îndepărtăm tot mai mult de tradiţie. Că nu ne mai reunim nici măcar în timpul sărbătorilor mari în „familia lărgită”, împreună cu părinţii şi cu bunicii noştri.

Îi uităm pe părinţi şi bunici, dar ne uităm de fapt şi pe noi înşine. Eu am crezut întotdeauna că modelul fiului nu e de fapt tatăl, ci bunicul său. Pentru că tatăl e încă în creştere, e încă în formare, pe cînd bunicul e o prezenţă „întreagă”, statuară, acolo nimic semnificativ nu se mai poate întîmpla. Absenţa aceasta a bunicilor de la marile sărbători spirituale este o lipsă pe care nu cred că o conştientizăm acum, dar pe care o vom resimţi cu siguranţă atunci cînd implacabilul se va produce.

Nu pledez aici pentru respectarea unor tradiţii în chip habotnic. Dar mă îngîndurează să văd cum în noaptea Învierii barurile şi cluburile din oraşe, dar şi de la sate, au fost arhipline de adolescenţi care se călcau pe picioare în ritmurile muzicii de discotecă, în timp ce părinţii lor tot amînau să stingă luminile în casă, aşteptîndu-i.

Lipsa nevoii de „acasă în familie” nu e legată desigur doar de Sărbătorile de Paşte sau de sărbători în general. Încet, încet evadarea din spaţiul intim al familiei a devenit pentru foarte mulţi tineri un mod de viaţă. Pentru ei, „viaţa e în altă parte”, dar nu în căutări spirituale care să îi formeze, nu în experienţe de viaţă autentice care să îi maturizeze, ci la periferia lucrurilor cu adevărat importante.

Nu generalizez şi, din nou o spun, nu judec. Mă îngîndurează doar să văd pe stradă adolescenţi cărora le e ruşine să meargă în acelaşi pas cu părinţii lor. Sau părinţi cărora se vede că le e oarecum teamă să îşi întrebe copiii dacă au luat o notă la şcoală, dacă au avut o zi bună, dacă vor să intre împreună într-un magazin.

De unde oare această ruptură, acest loc gol lăsat în multe familii? Nu cumva mulţi dintre noi nu ne-am arătat doar ceea ce sîntem, adică pur şi simplu părinţi, ci am încercat să le arătăm copiilor noştri că noi sîntem singurele repere şi modele de urmat?

Autor: George Arun

Editor: Medana Weident