1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre patriotismul european

O clipă manevrele lui Putin din Ucraina au părut să provoace apariţia unui sentiment politic nou şi puternic de solidaritate europeană.

Cineva se întreba de ce niciun partid din România nu a propus sloganul ”mândri că suntem europeni”. E o întrebare bună şi o nedumerire firească, căci alegerile din 25 mai sunt despre Europa. În plus toată lumea, cu mici excepţii, se declară eurofilă şi militează pentru adâncirea integrării. E adevărat că liberalii solicită derogări de la constrângerile presupuse de moneda comună, dar pe de altă parte doresc şi ei investiţii finanţate prin obligaţiuni europene. Eurocriticii, ca cei de la Noua Republică, se revendică la rândul lor de la marea cultură europeană pe care consideră că o pot sluji mai bine în afara melting pot-ului multiculti care se pregăteşte. Aşadar de ce nu am fi mândri că suntem europeni?

Să observăm în primul rând că s-au creat anumite fisuri afective. Presa negativă din multe ţări occidentale, începând cu Italia cu vreo 5-6 ani în urmă şi încheind recent cu Marea Britanie, a provocat fireşte o crispare şi tot felul de reacţii de repliere identitară. În plus refuzul acceptării ţării în spaţiul de liberă circulaţie a fost citit ca o confirmare oficială a reticenţei societăţilor occidentale. Au contribuit şi oficialii români care au dat subiectului prea multă importanţă făcând din admiterea în spaţiul Schengen un obiectiv ”strategic”. Eşecul a fost fireşte la fel de dureros pe cât au fost de mari aşteptările. Totuşi, în ciuda decepţiilor, UE se bucură încă de încredere. Sondajele arată că românii, în marea lor majoritate, continuă să preţuiască apartenenţa la UE şi cei mai mulţi oameni se simt cu adevărat valorizaţi de ”cetăţenia” lor europeană.

Prin urmare, dacă niciun partid nu a crezut de cuviinţă să afişeze ”mândria europeană” ar putea fi şi din alte motive. Unul dintre ele este acela că Europa nu propune ceva clar. Criza din Ucraina a fost un test important al unităţii europene. O clipă manevrele lui Vladimir Putin au părut să provoace apariţia unui sentiment politic nou şi puternic de solidaritate europeană, dar s-au opus o serie întreagă de consideraţii practice şi de rivalităţi neaşteptate.

În ciuda eforturilor de a vorbi pe o singură voce, încetul cu încetul au început să se audă cel puţin două voci, dacă nu trei. Franţa are anumite ambiguităţi în relaţia cu Rusia, dar ţine să afişeze în ciuda propriei slăbiciuni o gesticulaţie eroică, pozând într-o ”Casă Albă europeană”, aşa cum remarca mai demult într-un eseu ironic Peter Sloterdijk (”Teoria perioadei postbelice: consideraţii asupra relaţiilor franco-germane după 1945”). Filosoful nu cruţa Germania care, în opinia sa, rupând total cu ”stilul tragic şi epic al existenţei” a schimbat eroismul pe consumerism. Aprecierea nu putea pica mai bine pentru cei care critică astăzi neputinţa Germaniei de a se desprinde ”eroic” de dependenţele sale economice de la Răsărit. În fine, irupe o voce nouă întrupată cel mai hotărât de Polonia, care pune, implicit, la mare încercare autoritatea morală a Germaniei, tocmai în clipa în care dădea semne că „reintră” în istorie ca lider al construcţiei europene.

Dar dacă, aşa cum vedem, nu există încă un patriotism european, ci mai multe patriotisme locale care îşi dispută întâietatea mesajului, nici „mândria europeană” nu are sens căci sunt feţe ale aceluiaşi lucru.