Despre Patrie și Heimat

De ce sunt românii altfel? E o întrebare pusă obsedant și la care nu s-a răspuns niciodată în mod satisfăcător. De pildă românii au cea mai mare migrație intracomunitară și cu toate acestea nu manifestă un atașament real față de ideile migraționiste susținute cu asiduitate de elita eurofilă. Românii nu au făcut mare caz de subiectul migrației (poate mai ales pentru că au remarcat că este neconvenabil să te opui explicit), preferând în schimb un fel de rezistență tacită.

Dar, ca să înțelegem mai bine originalitatea situării românești, e util să apelăm la distincția pe care o face britanicul David Goodhart, într-o carte apărută în 2017,  între ”anywheres” și ”somewheres” (”The Road to Somewhere -The Populist Revolt and the Future of Politics). E vorba, pe de o parte, de aceia care se simt acasă oriunde și care nu au niciun atașament local (elita globalistă) și, pe de alta, de cei care au încă o puternică înrădăcinare locală (poporul sedentar).

Termenii sunt greu de tradus pentru că ei sunt perfect neutri în engleză în timp ce în română tind să se coloreze afectiv. Dacă am spune ”cei de nicăieri” sau ”europenii de nicăieri” (cum spunea Octavian Paler cu două decenii în urmă) am exprima, implicit, o opțiune, căci termenul e discret peiorativ, încât ar fi preferabil să urmăm modelul unei traduceri franceze care vorbește despre ”nomazi” și ”sedentari”. (”L'affrontement des sédentaires et des nomades”, atlantico.fr)

Faptul că stânga și dreapta în format clasic nu mai funcționează în Europa occidentală a devenit deja un loc comun. Victoria lui Emmanuel Macron  a provocat deopotrivă o criză a dreptei și a stângii care par cu greu să-și mai găsească locul. Croite la scara statului național, partidele clasice de stânga și dreapta nu mai găsesc răspunsuri într-o Europă care le contestă tot mai insistent ”jurisdicția”. În ciuda aparențelor, situația politică din Germania urmează un drum asemănător, căci reeditarea coaliției stânga-dreapta nu face decât să abandoneze căile consacrate, urmând o linie asemănătoare cu a mișcării lui Macron. Decepția socialiștilor consecvenți și îngrijorarea conservatorilor nu fac decât să confirme aceste evoluții. Din acest moment, opoziția va fi reprezentată mai ales de AfD, care, în schema pe care am sugerat-o mai sus, îi reprezintă cu precădere pe ”sedentari”.

Am evitat să traducem ”anywhweres” prin ”cei de nicăieri” tocmai pentru a nu decide anticipat, dar din același motiv refuzăm și termenul de ”populiști” care prin conotațiile sale disprețuitoare îi condamnă în avans pe ”sedentari”. La un moment dat, fiecare va hotărî pentru sine de ce parte se află, dar, deocamdată, să păstrăm neutralitatea.

În orice caz, noul clivaj, cel care opune ”nomazilor” pe ”sedentari” explică mai bine ce se întâmplă astăzi în Europa, căci dacă în Marea Britanie au câștigat ”sedentarii” eurosceptici, în Europa occidentală, ”nomazii” au reușit să-și conserve pozițiile dominante în ciuda unei opoziții tot mai puternice. În Europa de est în schimb, ”sedentarii” au făcut bloc comun constituind o baricadă surprinzător de rezistentă.

Una dintre ideile lui David Goodhart este aceea că un compromis între ”anywheres” și ”somewheres” este necesar și chiar inevitabil. E posibil să aibă dreptate, căci așa cum toate guvernările europene de după Al Doilea Război Mondial au fost, în esență, social-democrate, reprezentând un compromis între profit și redistribuire, tot astfel guvernările europene de astăzi caută să îmbine perspectiva dominantă a ”nomazilor” cu a celorlalți, ”sedentarii”. Emmanuel Macron pledează pentru un avans al integării și pentru o armată europeană, dar combate libera circulație a muncitorilor (”dumpingul social”) și evaziunea fiscală a marilor companii digitale (nomade). Dar și în Germania se întâmplă un lucru asemănător, căci, pe de o parte, noua coaliție stânga-dreapta așază în prim plan obiectivele europene, dar pe de alta instituie ”Ministerul pentru Interne, Construcții și Patrie (Heimat)”, care se adresează acelor  ”somewheres” care preferă specificul și statornicia. Conservatorii bavarezi au înțeles exact ceea ce teoretiza David Goodhart  și anume necesitatea de  ”a oferi o voce sedentarilor”.

Se vede mai limpede acum originalitatea, dar și fragilitatea situației românești care riscă să se perpetueze multă vreme de aici înainte. Cu o emigrație europeană de aproximativ 3 milioane de persoane în floarea vârstei, românii se înscriu printre marile forțe integraționiste care par să anticipeze marele melting pot al unei imaginabile Europe viitoare. Românii sunt într-o măsură neobișnuit de  mare nomazi la propriu, dar ei au prea puțin din trăsăturile ”nomadismului” occidental care caracterizează elitele din business și tehnologie, adică acea lume care denunță orice esențialism și care relativizează ironic orice tradiție.

E mai clar și de ce în România nu se manifestă cu aceeași claritate noul clivaj dintre ”nomazi” și ”sedentari” și de ce politica românească nu urmează nici tiparul occidental, dar nu se regăsește deplin nici în înclinațiile Europei Centrale. Românii sunt, dacă putem spune astfel, niște nomazi ”sedentari” sau, dintr-o altă perspectivă, sunt fervenți pro-europeni fără să împărtășească așa numitele ”valori europene”, care nu sunt în fapt decât valorile unei părți a Europei, ale acelor ”anywheres”, ce au reușit să câștige bătălia culturală. Românii se regăsesc mai curând în valorile celorlalți, ale acelor ”somewheres” care îi privesc cu retincență pe noii veniți, ceea ce le interzice o pactizare deplină, făcând integrarea iluzorie. În țară în schimb se face simțită o neadecvare de semn contrar, căci, spre deosebire de termenul echivalent din limba germană, cuvântul ”patrie” tinde să iasă din uzul comun, fiind relegat registrului literar sau discursurilor solemne.