1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre Liiceanu după Michnik

“Apel către lichele” al lui Gabriel Liceanu era, în realitate, un text a-politic, adică un discurs care opera în planul vieţii morale şi era prin urmare cu totul neaplicabil în viaţa publică.

default

Gabriel Liiceanu şi Herta Müller, la o conferinţă de presă la Bucureşti

Schimbul de replici dintre opozantul anticomunist polonez Adam Michnik şi filosoful G. Liiceanu din cadrul unei conferinţe de la Ateneul român a suscitat o aprinsă polemică, care continuă să alimenteze reacţii şi contrareacţii.

Episodul este deja binecunoscut. Gabriel Liiceanu, aflat în sală, ia cuvântul la finalul conferinţei de la Atheneu şi îl întreabă pe Michink dacă a greşit scriind în decembrie 89, “Apel către lichele”.

Michnik îi răspunde abrupt: "Da!, pentru că ai vorbit de o categorie - comunişti - pe care ai acuzat-o la grămadă şi i-ai cerut excluderea. Cercul învinovăţirii e nesfârşit, la fel te-a acuzat şi Herta de laşitate. Asta făceau bolşevicii".

Schimbul acesta de replici a provocat multă iritare, reactualizând vechi şi nevindecabile antipatii, dar, din diferite pricini, intervenţiile care au urmat nu au reuşit să clarifice sursele neînţelegerii.

S-a făcut totuşi remarca de ordin general că judecata lui Adam Michnik greşeşte în primul rând prin neadecvare.

Într-adevăr, Gabriel Liiceanu nu s-a referit nici o clipă în apelul său la “comunişti”, aşa cum a părut Michnik să înţeleagă. El a vorbit totuşi despre o categorie – lichelele – dar una care nu poate fi descrisă prin criterii exterioare, obiective şi, ca atare, nu ar putea fi nicicând operaţionalizată în politică.

Licheaua este evident o categorie morală şi Gabriel Liiceanu evita, de altfel, să numească pe cineva, fie şi pe aceia despre care cei mai mulţi i-ar fi inclus spontan în categoria lichelelor. El a rămas, aşa cum bine ne amintim, în datele stricte ale unui limbaj aluziv, dar nu unul care face cu ochiul, trimiţând, ca în fabule, la trăsături identificabile, ci unul care evocă situaţii impersonale de natură morală.

Aşadar, în ciuda a ceea ce s-a crezut timp de 20 ani, G. Liiceanu nu a cerut în decembrie 1989 excluderea unor persoane anumite din viaţa politică.

Adam Michnik

Istoricul, jurnalistul şi opozantul anticomunist polonez Adam Michnik

Nu s-a subliniat îndeajuns că între “Apel către lichele” şi “Proclamaţia de la Timişoara” există o diferenţă de natură. Unul era un text a-politic, adică un discurs care opera în planul vieţii morale, în intimitatea persoanelor şi, aşadar, cu totul neaplicabil în viaţa publică.

Celălalt era un manifest politic în sensul adevărat al cuvântului şi, dacă ar fi să reluăm, doar pentru uzul demonstraţiei, afirmaţia lui Michnik, abia despre Proclamaţia de la Timişoara s-ar putea spune că este sau nu un act “bolşevic”.

Abia “Proclamaţia” opera fireşte cu categorii colective – activiştii PCR, ofiţerii de Securitate - pentru că autorii ei ştiau că nu pot produce o schimbare reală în societate fără să recurgă la un instrument puternic, bazat pe distincţii cu putere juridică.

Or “lichelele” nu pot fi subiect de drept şi oricât s-ar spune că e vorba de o exprimare figurată, nu putem ignora că Apelul nu cerea excluderea cuiva, ci autoexcluderea acelora care consimţeau, în prealabil şi în propria intimitate, că au greşit.

Se trece iarăşi cu vederea că lichelele şi comuniştii nu sunt categorii congruente pentru simplul fapt că un comunist nu era cu necesitate o lichea, ba, dimpotrivă, revoluţionarii idealişti ai începuturilor vor fi fost persoane cât se poate de integre.

De fapt, abia aici se dezvăluie în întregime aspectul terifiant al experienţei comuniste, căci ea avea nevoie, în epoca luptei pentru putere, nu doar de trupe obediente şi acerebrate, ci şi de fiinţe integre şi de militanţi cu tărie de caracter.

În fine, să remarcăm că Gabriel Liiceanu afirma, în esenţă, că între calitatea lăuntrică a unei persoane şi manifestarea sa publică există o legătură şi că ea nu trebuie ruptă sau disimulată după împrejurări, ci, dimpotrivă, pusă şi mai bine la lucru.

Dar chiar dacă, aşa cum am arătat, “Apelul” nu era un gest propriu-zis politic, influenţa sa a fost totuşi covârşitoare. Acestui text i se datorează, în bună măsură, ceea ce am putea numi platonismul Opoziţiei anticomuniste din anii 90, care cerea înainte de toate, chiar înaintea lustraţiei, o transformare morală a societăţii.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu