1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre libertatea de expresie şi gândire

Povestea fetei care a fugit la mânăstire pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite.

O fată de 15 ani a fugit de acasă şi, fascinată de ambianţa şi decorul vieţii monahale percepute poate mai mult ca imagine literară, s-a ascuns două zile la o mânăstire din Moldova. Poliţia alertată de părinţi a intrat în funcţiune, televiziunile şi-au făcut datoria mediatizând cazul, parchetul a făcut investigaţii preliminare, dar în cele din urmă totul s-a sfârşit cu bine. Din acel moment întreaga poveste a reintrat integral în sfera vieţii private şi toată campania publică ar fi trebuit să ia sfârşit. Pur şi simplu televiziunile ar fi trebuit să tacă şi să se ocupe de alte subiecte

Din nefericire episodul nu e trecut sub tăcere iar dezbaterile iau amploare, participanţii profitând de ocazie ca să-şi exprime copios idiosincraziile: anticlericalii fac aluzii maliţioase la cazul Tanacu şi la finanţarea publică a Bisericii, psihologii îşi revarsă resentimentul asupra practicii spovedaniei sau confesionalului, ”iluminiştii” denunţă înapoierea moldovenilor săraci şi îndoctrinaţi de biserică.

Dar problema este că toată această dezbatere se desfăşoară în legătură cu o familie care nu mai vrea să fie în centrul atenţiei şi care nu-şi doreşte decât să se întoarcă la anonimatul protector de dinainte. Întregul scandal a fost şi aşa prea amplificat cu tot felul de suspiciuni care s-au dovedit nefondate. De aceea trebuie ca cineva să atragă atenţia televiziunilor că au depăşit limitele şi că, din prea multă bunăvoinţă şi pasiune pedagogică, vor tranforma viaţa acestei familii într-un infern.

La prima vedere, realizatorii TV dezbat teme de interes general, cum ar fi relaţia dintre biserică şi societate sau concurenţa dintre diferite modele educaţionale, dar în realitate nu reuşesc decât să focalizeze atenţia telespectatorilor asupra unui caz particular. În felul acesta, protagonista inocentă a întâmplării şi familia ei ajung obiectul unei dezbateri publice, care strecoară tot felul de presupoziţii nefavorabile. Chiar dacă nu li se pronununţă numele, membrii acestei familii sunt evocaţi aluziv în fiecare moment al dezbaterii, ca şi cum i-ar privi direct.

Problema este că, din punctul de vedere al unei societăţi liberale, programele de televiziune nu pot fi interzise oricât de intruzive ar fi ele, deoarece fiecare are dreptul să spună ceea ce crede de cuviinţă, chiar dacă provocă prin vorbele sale o profundă rană morală. E neplăcut, dar e preţul ordinii liberale. Putem doar să facem apel la discernământul oamenilor de televiziune şi să-i convingem că bunele lor intenţii se transformă, încetul cu încetul, într-un mare rău.

Dar în ceea ce se întâmplă putem distinge nişte tendinţe care nu mai sunt deloc liberale şi care schiţează de pe acum o perspectivă îngrijorătoare. Faptul că se discută la televiziune pe un ton insistent şi ameninţător despre răul pe care îl face educaţia religioasă în general sau despre trauma pe care o familie ”neglijentă” o poate provoca copilului său, în aşa fel încât acesta ajunge horribile dictu să fie atras de povestirile despre Iisus, ne arată deja că există oameni care aspiră să exercite cu stricteţe monopolul educaţiei în societate.

Povestea fetei care a fugit la mânăstire, la fel ca naraţiunile clasice despre copiii neascultători, pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite. Noii pedagogi deţinători ai adevărului recent ar fi, eventual, psihologii, care ar dobândi un rol mai important în şcoli în aşa fel, încât să corecteze la timp aceste abateri de la ”normalitate”.

Într-o epocă în care tradiţiile religioase sunt în regres, dobândind o mentalitate defensivă şi temătoare, spiritul laicist care se străduieşte să evacueze cu totul orice urmă de cultură tradiţională se află în plină ofensivă. Dar tentativa aceasta de a trasa un model unic al educaţiei este cu totul antiliberală. Paradoxal este că liberalismul, care a atacat el însuşi la vremea sa monopolul educaţiei religioase, a ajuns să fie ameninţat de chiar produsele sale.

Aşa cum nu putem interzice vorbăria incontinentă a televiziunilor, chiar dacă devine stupidă şi intruzivă, tot aşa nu ar trebui să acceptăm avansul acesta lent al gândirii unice.