1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre Islam, pe marginea unei declarații a președintelui Iohannis

Universalismul ofensiv și fanatismul care-i caracterizează pe militanții ISIS, Al Qaeda etc, nu sunt ceva străin de Islam, elemente adăugate și impure, ci derivă direct din tradiția și practica Islamului.

Am văzut grija cu care toată lumea evită să rostească cuvântul Islam cu privire la atentatele de la Paris. Este un imperativ al noii morale care animă politica și media, dar unul care, așa cum ne avertiza un filosof francez, care a vizitat recent Bucureștiul, riscă să rateze ceva esențial.

Au sau nu au legătură atentatele de la Paris cu islamismul, fie că-l numim radical, fie altfel? Înainte de a răspunde, să admitem că grija de a nu-i stigmatiza pe cei nevinovați, zecile de milioane de credincioși musulmani de pe întregul glob, este lăudabilă. Trebuie să distingem între cei buni și cei răi, între Islamul delicat, de veche și rafinată tradiție, și Islamul brutal, războinic, redus la câteva dogme simplificate. Are dreptate, cu siguranță, și președintele României, Klaus Iohannis, care spunea deunăzi la Bratislava că ”nu avem voie să lăsăm această frică să ducă la stigmatizarea unor colectivităţi religioase care nu au nici o vină în această chestiune.”

Recent, Anca Manolescu ne-a amintit la rândul ei ce grea și prețioasă încărcătură de semnificații are cuvântul ”jihad” și ce departe este această tradiție spirituală de accepția pe care i-o dau războinicii antioccidentali de astăzi (v. ”Nu martiraj, doar crimă”, Contributors). Este bine să ne reamintim aceste lucruri ca să nu confundăm marile tradiții religioase ale lumii cu schema ideologică pauperă care justifică atentatele în ochii autorilor lor.

Și totuși! Cum putem disocia de Islam ceea ce se petrece în numele Islamului? Cum putem trece sub tăcere identitatea acelora care o clamează în gura mare, semnând-o, de multe ori, cu propriul sânge? Sau, mai exact, cum am putea face acest lucru fără să ne facem vinovați de un sofism grosolan: A ≠A, ceea ce se proclama identic este, de fapt, diferit, orice lucru este altceva decât pare că este etc. Politica delicateții, ca să o numim așa, care ascunde cu grijă toate identitățile colective de teama unor generalizari nedrepte, este marea maestră a sofismelor de acest tip.

Și, în definitiv, nu spunem nimic nou. Repetăm numai ceea ce s-a mai spus și anume că universalismul acesta ofensiv și fanatismul care-i caracterizează pe militanții ISIS, Al Qaeda etc, nu sunt ceva străin de Islam, un element adăugat și impur, ci derivă direct din tradiția și practica Islamului. Un filosof, german de astă dată, a arătat cu multă perspicacitate că fanatismul violent de astăzi ar putea fi forma desublimată a jihadului în accepția sa spirituală și introvertită mai veche (P. Sloterdijk, ”Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme”). Dacă asimilarea lăuntrică a jihadului, spune Sloterdijk, va fi dat roadele cele mai frumoase în epoca de aur a culturii islamice, formele sale extrovertite iau din nou forma unor acțiuni militare concrete îndreptate împotriva dușmanului din afară. În fine, Sloterdijk mai face o remarcă ironică care se potrivește perfect cu ce vrem să spunem: ”Deși nu au nicio autoritate în plan cultural, activiștii organizațiilor militante de astăzi știu să se refere la sursele potrivite. Acțiunile lor pot fi abominabile, dar citatele lor sunt fără cusur”.

Prin urmare cum putem spune că acțiunile susținute cu citate din Coran nu au nicio legătură cu Islamul? Că ar fi vorba de terorism pur și simpu, terorism fără niciun atribut?

Am observat, bineînțeles, că și președintele Klaus Iohannis face un exercițiu premeditat de evazionism și că evită și el, după dogma europeană de astăzi, să pronunțe cuvântul Islam. Poate că fostul președinte Traian Băsescu s-a exprimat cam abrupt, dar s-ar putea găsi o cale de mijloc care să nu camufleze o evidență: și anume că atacul de la Paris a fost comis de militanți islamici și nu de ființe fără identitate, scoborâte dintr-un spațiu fără istorie.

Cei care cultivă ”delicatețea” aceasta devenită de multă vreme clișeu și conformism leneș, ne avertizează sever că ar trebui să ne ferim de ”amalgam”, adică să nu îi asimilăm pe criminalii sinucigași cu credincioșii musulmani cumsecade. Dar adevărul e că lucrurile stau exact pe dos. Dacă ne tot ferim de ”amalgam”, cum se tot spune, camuflând identitatea atacatorilor, îi vom lăsa pe membrii cultivați și animați de o autentică pietate ai comunităților islamice să se confunde cu ceilalți, măcar prin tăcerea și invizibilitatea lor. În definitiv, dacă luptătorii fanatizați nu sunt musulmani în mod necesar, de ce ar fi nevoie ca musulmanii ceilalți să reacționeze în vreun fel, să aibă o opinie? De ce să se scuze dacă nu sunt acuzați?

Prin urmare imperativul acesta al delicateții politice nu doar că nu evită un amalgam, dar îl creează de-a dreptul, căci în ciuda discursurilor sterilizate ale politicienilor ”responsabili”, lumea știe prea bine cine sunt atacatorii, care își clamează, de altfel, identitatea să se audă până la cer.

După atentatul de la Charlie Hebdo, crema politicii europene s-a reunit într-un marș la Paris și a protestat mut, evitând să pronunțe cuvântul Islam. Cu toții au declinat în schimb cuvintele ”terorism”, ”teroriști”, cu aerul că în felul acesta vor izola şi vor limita violențele. Dar așa cum am văzut, delicatețea aceasta abulică s-a dovedit, dacă mai era nevoie de vreo dovadă, o tactică lamentabilă.