1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Despre homosexualitate după Orlando

Homosexualul pare să fie, în acest ceas târziu al epocii creștine, țapul ispășitor al unei lumi care nu mai respectă de multă vreme canoanele vieții intime prescrise de biserică.

Un comentator politic din România remarca cu perspicacitate că atât președintele Klaus Iohannis cât și premierul Dacian Cioloș au transmis condoleanțe pentru victimele masacrului de la Orlando fără să facă nici cea mai mică trimitere la condiția acestora de homosexuali. Ambii demnitari au trecut sub tăcere identitatea victimelor. De ce ? Nu e greu să ne imaginăm, dar această atitudine evazivă nu ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat. Faptul că atacul a fost îndreptat împotriva unor homosexuali și nu oricum, ci luați în grup, într-un loc considerat simbolic ține de chiar natura războiului la care asistăm. Crima de la Orlando este o barbarie, care nu poate fi asemănată decât cu lapidările din vechime ale femeilor adultere, ce se mai practică și astăzi în societățile arhaice ale orientului islamizat. Asupra acestui punct toată lumea e de acord: islamiștii au indicat cu precizie că urmăresc limitarea libertății de exprimare (Charlie Hebdo), combaterea distracției în sensul curent al culturii loisir-ului (atentatele de la Paris) și că principalii lor inamici sunt evreii (Franța, Belgia, Orientul Apropiat) și, în fine, homosexualii (Orlando).

Practica homosexualității reprezintă expresia cea mai puternică și inconturnabilă a denunțării autorității religioase și, prin urmare, ei sunt vârful de lance al civilizației seculare care se dezvoltă vertiginos de o jumătate de secol încoace. Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial, într-o ambianță dominată încă de cultura creștină, homosexualii au cunoscut riscurile și rușinea clandestinității, de cel puțin două decenii asistăm la o emancipare fără precedent, care continuă ca un marș biruitor către țările Răsăritului. Multă lume, mai ales în țările Europei de est, se întreabă de ce face Occidentul atâta caz de drepturile homosexualilor ca și cum aceștia ar reprezenta o componentă vitală a societății, asemenea presei bunăoară, fără de care nu e cu putință să vorbești de libertate politică și democrație. Uimește faptul, ca să luăm un singur exemplu, că ambasadorul SUA la București a ținut să defileze în fruntea paradei homosexualilor ca o formă de garanție supremă.

Dacă înțelegem bine, homosexualii au devenit cel mai important test pentru civilizația occidentală, deoarece în cazul acestora subterfugiile religioase nu mai sunt posibile.

Religia înseamnă, în mod precis, printre altele, reglementarea strictă a sexualității. Dar omul modern, chiar declarându-se și crezându-se religios, încalcă brutal preceptele religiei, păcătuind cu sau fără acoperire. Lasând deoparte viața heterosexuală liberă (o altă achiziție a laicității care contrazice flagrant preceptele marilor monoteisme), heterosexualul încalcă restricțiile chiar în intimitatea protejată a cuplului marital. Cuplul heterosexual este, adesea, un alibi pentru o sexualitate neîngrădită. Or, homosexualul se consideră discriminat (chiar dacă nu despre acest lucru se vorbește în discursul militant standard) atâta timp cât este privit ca păcătosul prin excelență într-o lume cucerită integral de păcat. Homosexualul pare să fie, în acest ceas târziu al epocii creștine, țapul ispășitor al unei lumi care nu mai respectă de multă vreme canoanele vieții intime prescrise de biserică.

Un film de o rară frumusețe al lui P.P. Pasolini (o probă în plus că și cinema-ul decade) ne prezintă scena unui tânăr care nu se atinge de trupul adoratei sale de teama judecății de apoi. Un frate mai experimentat și mai cinic își propune să-l dezvețe de aceste rețineri și, simulând moartea, îi apare ca în vis spunându-i, cu autoritatea celui care a pășit ”dincolo”, că iubirea carnală de care se ferește cu atâta scrupulozitate nu e cu adevărat un păcat. Ce jubilație candidă, ce dezlănțuire de entuziasm pe bietul om, care se grăbește cu frenezie să recupereze timpul pierdut!

Într-o povestire de doar câteva minute, P.P. Pasolini a concentrat întreaga experiență a modernității și emancipării. Homosexual el însuși, dar experimentând contradictoriu îndrăzneli fără precedent și mari îndoieli de sine, P.P. Pasolini a fost capabil să vorbească mai bine decât o pot face miltanții complet emancipați de astăzi, care nu văd în subiectul sexualității decât o problemă politică. La Pasolini, sexualitatea trăia încă în tensiunea dintre păcat și virtute, fiind încă o problemă atemporală ca dovadă că punea în scenă o povestire din Evul Mediu. Sexualitatea ca problemă a omului și nu doar una a oamenilor, în cazul în care admitem distincția. Mai târziu cineastul avea să exploreze și dimensiunea politică a sexualității, în care părea să vadă expresia pură a puterii și ultimul refugiu al abuzului (Salò). Dacă în discursul human rights de astăzi, sexualitatea e concepută, naiv, ca un bun de care tiraniile politice caută să-i priveze pe oameni pentru a-i domina mai ușor, Pasolini părea să identifice în sexualitate un spațiu limită în care umanitatea ia ființă sau, dimpotrivă, încetează.

În fine, adevărul pe care, în mod ușor de înțeles, cei mai mulți oameni îl trec sub tăcere, este că nu doar homosexualitatea, ci și heterosexualitatea trăiește în tensiunea dintre virtute și păcat și poate chiar asta a vrut să spună papa Francisc atunci când, provocat pe tema homosexualității, a dat următoarea replică: ”Cine sunt eu ca să judec?”.

Nici papa nu a rostit răspicat ideea echivalenței negative a sexualității nereglementate, dar ea reiese ca o concluzie logică, oferind homosexualilor motive în plus să se considere discriminați.

De altfel avantajul tactic pe care îl au homosexualii în lumea de astăzi este că ei asumă negativitatea într-un mod provocator, lipsit de echivoc, cautând să o transforme în pozitivitate, în timp ce heterosexualii (ca tendință generală) își ascund negativitatea sub aparența tot mai neconvingătoare a vieții maritale. Familia, ca formă, a devenit de aceea subiect de dispută ideologică și totodată o fortificație luată cu asalt, căci homosexualii văd în ea ultima redută a ipocriziei heterosexuale.

Civilizația seculară face din impunerea publică a homosexualității un obiectiv strategic, deoarece aceasta reprezintă forma cea mai lipsită de echivoc a denunțării autorității lui Dumnezeu. Preferința ”democratică” pentru homosexualitate derivă pur și simplu din structura logică a laicității.

Problema este că logica civilizaţiei occidentale de astăzi sărăceşte mult imaginea omului, care alunecă într-o mecanică simplificată. P.P. Pasolini evocat mai sus, el însuşi un protestatar, lua partea senzualităţii, dar nu o făcea cu sentimentul triumfului, ci mai curând din compasiune pentru omul "căzut", asemenea oricărui om, care caută o mică fericire ce se consumă, fără orizont, în ea însăşi. În anii 60-70 ai secolului trecut, lumea occidentală reflecta încă cu mare încordare la condiţia umană şi nu se lăsa în voia unei decepţionante automulţumiri.