1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre educație după ultimul raport european în materie

Statisticile Comisiei Europene au ca presupoziție faptul că Oxford University sau Ludwig-Maximilians-Universität München sunt echivalente cu Universitatea din Craiova sau Târgu Jiu.

Comisia Europeană a publicat raportul ”Monitorul educației și formării 2015”. E o dare de seamă anuală despre situația educației privită la nivelul întregii UE și la nivelul fiecărei țări membre în parte. În linii mari sunt statistici cunoscute care nu se modifică de la un an la altul. De exemplu, se găsesc aici date privind competențele elevilor, adecvarea educației cu piața muncii, nivelul de calificare al profesorilor șamd. Unele informații relevante sunt binecunoscute din alte surse cum ar fi rapoartele OECD, despre care am vorbit în mai multe rânduri. În general, la multe capitole, România se află sub media europeană, ceea înseamnă că decalajul față de țările cu performanțe ridicate este mult mai mare decât se vede din raport.

Dar am deschis discuția nu pentru a repeta lucruri cunoscute, ci pentru a semnala un risc. Rapoartele europene sunt corelate cu strategii și cu obiective stabilite pentru anii care vin până în 2020. Comisia Europeană și-a propus, de exemplu, să reducă numărul tinerilor care părăsesc școala la 10% în medie, iar România ar urma să ajungă și ea la 11,3%. Dar modul acesta de a trasa obiective statistice conține o capcană periculoasă. Guvernele care se consideră vizate de aceste rapoarte sunt tentate să ia măsuri menite, pur și simplu, să îmbunătățească statisticile. Un indicator important este cel privitor la învățământul superior. Media europeană arată că în cadrul populației cuprinse între 30 și 34 de ani, 37,9% sunt absolvenți ai unui institut de învățământ superior. În România procentul e de 25%.

Dar comparația aceasta e mai mult decât înșelătoare. Rapoartele Comisiei folosesc criterii uniforme și au ca presupoziție nediscutată că învățământul superior este peste tot egal (sau echivalent). Pentru acești statisticieni, Oxford University sau Ludwig-Maximilians-Universität München sunt echivalente cu Universitatea din Craiova sau Târgu Jiu. Iar dacă obiectivul UE este să crească numărul celor care trec printr-o școală de nivel mai înalt, României nu i-ar reveni la rândul ei decât să înmulțească pur și simplu numărul studenților. Ceea ce s-a și întâmplat în ultima vreme. Dacă în 2011 procentul relevant era de 20,3%, în 2014 a ajuns la 25%, ca urmare a exploziei universităților particulare (și nu numai) din ultimii 20 de ani. De altfel în ”Strategia Națională pentru Învățământ Terțiar 2015-2020” se vorbește la un moment dat despre ”creșterea explozivă a numărului de universități private” din anii 90 încoace, dar fără nicio nuanță critică.

De altfel nicăieri în documentele guvernamentale din România nu se vorbește despre natura reală a acestei proliferări nefirești a instituțiilor de învățământ superior. Dimpotrivă, toate guvernele de până acum (chiar și cele care au afișat ambiții reformiste mai mari) au părut fericite să raporteze indicatori din ce în ce mai buni. Prin ultima strategie, Guvernul Ponta își propunea ”să ajungă la 58.000 de persoane absolvente de învățământ terțiar, cu vârste de 30-34 de ani, număr corespunzător țintei de 26,7 %, asumată de România până în anul 2020.” Ca să înțelegem mai bine natura problemei să arătăm că guvernele Boc emiteau documente în esență identice, care împărtășeau excat aceleași presupoziții.

Ca să mărești numărul de studenți prin decizie guvernamentală e relativ simplu. E suficient să majorezi finanțările pe cap de student și universitățile vor răspunde prompt la acești stimuli. Dar așa cum s-a spus de mii de ori, problema românească nu este că are prea puțini oameni cu studii superioare, ci faptul că aceste studii nu își merită numele, că au apărut și au proliferat fabricile de diplome fără acoperire intelectuală.

De aici reiese un obiectiv important pentru guvernul actual. O ruptură reală cu vechile practici din educație ar însemna, în primul rând, ca toate strategiile acestea să fie aruncate la coș. România face parte din UE, dar nu este obligată de nimeni să participe stupid și mimetic la strategii cu obiective statistice. În Vest, principlalele preocupări sunt de ordin social (egalitate, incluziune, non-discriminare) și este explicabil că au fost formulate obiective cantitative, dar în România problema principală rămâne calitatea în sine a educației de după bacalaureat. Nu e lipsit de importanță dacă sunt sau nu studenți din mediul rural sau din alte categorii dezavantajate, dar degeaba te străduiești să le asiguri acestora accesul la Universitate dacă acolo oricum nu vor afla un mediu de autentică formare intelectuală. Obții cel mult o egalitate de acces la diplome contrafăcute sau o egalitate în incompetență și pauperitate intelectuală.

Noul Minister al Educației are acum șansa de a schimba modul de abordare. Înțelegem că nu are timp pentru o reformă de profunzime, dar ar putea iniția un raport despre starea educației, unul care să renunțe la toate clișeele și să prezinte lucrurile într-o lumină clară și lipsită de complezențe.