Despre desincronizări şi terorismul himerelor istorice

Diverse ştiri „asimetrice” precum armele teroriştilor de la 11 septembrie îmi tulbură monstruos somnul stimulându-mi însă reflexele critice. Căutând legătura dintre ele am aflat-o în relativitatea modului în care ne asumăm la nivel individual şi colectiv trecutul nostru dătător de identităţi uneori promiţătoare, alteori strâmbe rău.

La Berlin, Bundestagul, chinuit de regretele unor deputaţi care nici nu existau în vremea exterminării cu sutele de mii a armenilor în muribundul Imperiu Otoman, a deplâns (la 21 aprilie) genocidul din 1915, fără să-l numească însă ca atare. Extrem de sensibili la subiectul Holocaustului, a cărui comitere au admis-o oficial cu multe decenii în urmă, germanilor nu le dă pace nici complicitatea celui de-al doilea Reich, cel wilhelminic, la genocidul săvârşit de turci asupra populaţiei armene. Ca nu cumva să-i supere prea rău pe turci parlamentarii berlinezi au preferat să înfiereze relativ imprecis atrocităţile. Ceea ce n-a împiedicat Ankara să exercite presiuni politice asupra nemţilor, ca să-i determine să dea uitării acest sumbru capitol al istoriei. Fiindcă, oficial, turcii resping zdrobitoarele dovezi ale crimelor lor în masă, afirmând că n-ar fi comis pasămite un genocid, ci ar fi efectuat doar o strămutare de populaţii, în urma unor presupuse atrocităţi antiturceşti săvârşite de creştini. Halal "strămutare". Nu e greu de ghicit că, în reacţie la prosteasca încăpăţânare a Ankarei rândurile apusenilor care se opun integrării Turciei în Uniune se vor îngroşa masiv.

În timp ce germanii îşi recunosc nu doar responsabilitatea pentru exterminarea evreilor europeni, anvergura unică a Holocaustului şi faptul că răspunderea decurgând din această crimă fără egal în istorie a devenit parte a propriei lor identităţi naţionale caut în zadar paralela esteuropeană. In România, spre deosebire de salutarul discurs politic recent, dezbaterea intelectuală, determinantă pentru formarea conştiinţei istorice colective, continuă să fie dominată de aşa-numitul Holocaust roşu, contrapunctul ororii crimelor comuniste relativizând uneori involuntar atrocitatea celor fasciste.

In România se anunţă de pildă apariţia unei cărţi frizând puternic antisemitismul, dacă nu de-a dreptul antisemite, intitulate Moartea unui critic. Publicarea ei, admisibilă doar în măsura în care e semnată de un important autor german, nu provoacă deocamdată insomnii reperabile clasei intelectuale. In Germania, romanul lui Martin Walser, ca şi declaraţiile sale avertizând împotriva unei prezumtive „ritualizări” presupus reprobabile a memoriei celor petrecute la Auschwitz au stârnit dezbateri vulcanice. In România, indignarea provocată de bagatelizarea indirectă, dar nu mai puţin abuzivă, de către Paul Goma, a Holocaustului românesc, în numele unor părelnice crime evreieşti comise chipurile anterior, se rezumă la câteva luări de poziţie, din păcate răzleţe. In condamnarea, în genere sotto voce, a tezelor sale fanteziste, câtuşi de puţin acoperite prin documente istorice, se amestecă de regulă şi deferenţa firească datorată unui fost disident anticomunist, care desigur, „a suferit mult pe vremea lui Ceauşescu...”

Ei şi? Să-i dea oare această suferinţă dreptul de a tropăi vioi pe claviatura uşor de dezacordat a adevărului istoric? De a terfeli realitatea tragediei prin care, la ordinul mareşalului fascist, au trecut supravieţuitorii barbariilor de la Iaşi, Galaţi, Dorohoi, din Bucovina, Basarabia, Transnistria şi Odesa?

Că Goma îşi poate face de cap falsificând cu relativă impunitate prin trivializare (cum ar spune M. Shafir) istoria, se datorează nu doar unor surprinzător răbufnite resentimente personale, măcinându-l, ca pe Walser, pe un scriitor poate prea orgolios pentru talentul său, ci şi unor alte, triste desincronizări. De pildă perpetuării în special în răsărit a variantelor mitului hitlerist întemeiat pe un iluzoriu semn de egalitate pus între iudaism şi comunism. Dar câţi oare au fost membri ai PCR din cei 800.000 de mii de evrei trăind în România antebelică? 800? 0,1%?

Ceauşismul, să nu uităm, a cultivat semioficial şi doar aparent subversiv naţionalismul extremist, dându-i un lustru de antisovietism. Şi în alte ţări încăpute pe mâna sovieticilor reflecţia autentică asupra colaborării cu nazismul a întârziat mult. Ea a debutat chiar şi în Franţa abia după era Mitterand. Dar, cu excepţia Lituaniei, parcă nicăieri n-a demarat atât de greu ca în România. Postcomunismul iliescist, situat la ani lumină de tranziţia cehească, de pildă, a avut grijă să împiedice nu doar lustraţia, ci orice proces al totalitarismului, ceauşist, dejist, stalinist, ori legionaro-antonescian. Motiv pentru care memoria colectivă a rămas ancorată într-un real, dar nebulos şi neprecizat iad comunist, fără să mai ajungă nealterată la infernul fascist, în ciuda convocării, tardive şi ea, a Comisiei internaţionale, care a studiat chestiunea Holocaustului românesc.

Odată cu eforturile integrării în UE, omisiunea asumării trecutului se răzbună teribil asupra unor guvernanţi noi, care, fără să aibă vreo vină, se văd în situaţia de a se lupta cu morile de vânt ale unei corupţii aparent la fel de morganatice precum le par unora a fi crimele în masă. antonesciene. Crescuţi la sânul ultragierii sistematice a nevoii de dreptate, reclamând pedepsirea fie şi simbolică a fărădelegilor trecutului, corupţii şi complicii lor se simt ca peştele în apă în băltoaca tulbure a politichiei ce şi-a făcut program din „a nu privi îndărăt cu mânie”, vorba neoriginală a lui Geoană. Altfel spus, vina fără vinovaţi naşte corupţia fără corupţi.

Evident nu se pune problema unor „culpabilizări” colective. Nu s-a pus niciodată, deşi spectrul ei constituie alt pretext popular al tergiversării confruntărilor cu trecutul. Dar asumarea lui şi a responsabilităţilor istorice pe care le implică face tot mai clar parte din bagajul valoric şi identitar al democraţiilor moderne. Impactul benefic uriaş al acestei asumări ar trebui să fie limpede după schimbarea de paradigmă de la 11 septembrie 2001, fiind ilustrat de altfel şi de unele ecouri suscitate cu ocazia predării ştafetei la cârma Vaticanului. Acuzat cu totul arbitrar de nazism, noul Papă n-a fost mai puţin forţat să intre în organizaţia tineretului hitelist decât pionierii sau uteciştii români în formaţiunile pentru copii şi adolescenţi ale PCR. Ulterior, cardinalul Ratzinger a devenit unul din arhitecţii revoluţionarei deschideri a Vaticanului faţă de iudaism şi al admiterii erorilor şi crimelor istorice proprii, săvârşite bunăoară de catolici prin antisemitism, cruciade şi inchiziţie.

Cât potenţial exploziv conţin desincronizările ascunse îndărătul petelor albe ale hărţilor conştiinţelor istorice naţionale a demonstrat recent litigiul sino-japonez declanşat de apariţia unui manual nipon muşamalizând crimele militarilor din Ţara Soarelui Răsare. E clar că vremea negaţionismului şi relativizărilor de tot felul a luat sfârşit pretutindeni. Lumea globalizată nu-şi mai poate permite să suporte câtuşi de puţin terorismul himerelor istorice.