1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre desfiinţarea Senatului în România şi Irlanda

Irlanda votează vineri 4 octombrie în cadrul unui referendum pentru desfiinţarea Senatului. Pentru partizanii din România ai monocameralismului tentaţia de a invoca situaţia Irlandei este destul de mare.

Evenimentul politic din Irlanda pare să repete o experienţă prin care a trecut recent şi politica românească. Acum 4 ani românii votau simultan pentru alegerea preşedintelui şi în cadrul unui referendum privitor la desfiinţarea Senatului. Totuşi diferenţele par mai importante decât asemănările.

Sistemul parlamentar irlandez are o vechime destul de mare căci datează din 1937. Senatul este compus din 60 de membri dintre care 11 sunt numiţi de primul ministru, 6 sunt aleşi de marile universităţi, 43 sunt aleşi indirect de un colegiu electoral de pe mai multe liste care includ marile corporaţii profesionale. Printr-o analogie cu societatea românească, o parte din senatori ar fi desemnaţi de uniunile artistice, de asociaţiile industriaşilor, camerele de comerţ şi agricultură şi de asociaţiile funcţionarilor publici. Modelul acesta seamnănă însă mult mai mult cu Constituţia românească de la 1923 decât cu sistemul actual. Am putea găsi chiar corespondenţe cu Constituţia lui Alexandru Ioan Cuza (Statutu Desvoltatoriu Convenţiunei din 7/19 august 1858) care instituia un Senat (Corpul Ponderatoriu) în care 64 de membri erau numiţi direct de Domnitorul însuşi. Scopul reformei sale era să poată trece reforma agrară împotriva unei Adunări prea conservatoare. În Irlanda însă Senatul nu are prea multă putere, deoarece nu poate infirma votul camerei inferioare, având doar rolul unei camere de experţi.

Referendumul irlandez a fost iniţiat de primul ministru, conservatorul Enda Kenny care acuză Senatul de proceduri inutile şi îndelungate care întârzie nejustificat procesul legislativ. Într-o intervenţie publică larg difuzată, premierul Kenny a rezumat argumentele sale în felul următor: “Senatul nu are cu adevărat putere şi nu este ales democratic. Funcţionarea sa costă 20 de milioane de euro pe an şi nu s-a implicat niciodată în marile dezbateri ale ţării aşa cum ar fi trebuit să o facă”. El a adus în sprijinul său şi situaţia Suediei şi Danemarcei care au demonstrat, în opinia sa, că un sistem monocameral poate funcţiona foarte bine şi în deplină transparenţă. Pe scurt, bicameralismul irlandez este perceput astăzi de membrii guvernului ca vetust şi incapabil să răspundă imperativelor unei Europe aflate în plină transformare. În schimb, adversarii reformei se tem că guvernul va dobândi o putere discreţionară care îi va permite să nesocotească opoziţia şi punctele de vedere ale unor grupuri sociale rămase fără reprezentare.

Pentru partizanii din România ai monocameralismului tentaţia de a invoca situaţia Irlandei este destul de mare. O comparaţie fie şi sumară îndeamnă însă la prudenţă. Modelul politic supus consultării populare datează de peste trei sferturi de secol şi, aşa cum am văzut, diferă de cel românesc în cele mai multe privinţe. Adoptat cu multă vreme în urmă, sistemul constituţional irlandez exprimă o gândire politică mai veche care se înrudeşte mai curând cu România pre-comunistă. Dar ceea ce contează în primul rând este că timp de peste 75 de ani sistemul acesta constituţional a produs o practică politică privită astăzi de mulţi ca fiind nesatisfăcătoare.

În România însă din 1991 şi până astăzi nu a existat cu adevărat bicameralism. Preşedintele Traian Băsescu a denunţat de fapt funcţionarea redundantă a două camere cu atribuţii identice. De aceea alternativa mono- sau bicameralism nici nu s-a pus la referendumul din 2009. Prin comparaţie cu trei sferturi de secol de bicameralism în Irlanda, în România am asistat, aşa cum bine s-a spus, la 20 de ani de dublu monocameralism.