1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Despre copii nevinovaţi şi ceea ce, de fapt, contează

De ce sunt negru şi încercănat, mă întreabă un prieten. Nu dorm? Sunt oare în doliu? Mă întreb dacă să-i spun şi să-i amărăsc ziua şi lui. Dar dacă nu-i spun lui, cui? Nimănui? Sau poate totuşi vouă?

Bine, vă spun secretul, sperând să înţelegeţi că m-am intersectat în ultima vreme cu dureri indicibile. Care se adaugă mâhnirii iscate de obscenitatea perpetuării captivităţii României, controlate, iată, de penali triumfători.

Un chin certamente dintre cele mai atroce e moartea copiilor nevinovaţi ai unor părinţi de asemenea nevinovaţi. Nu mă gândesc, fireşte, doar la cei un milion şi jumătate de copii evrei asasinaţi de nazişti cândva, în Holocaust. Nici la bebeluşii ori copiii mici seceraţi zilnic de boli necruţătoare, care, dacă am întreprinde eforturi şi investiţii medicale suplimentare, ar putea fi combătute mai eficient decât până acum.

Nu pot să nu mă zvârcolesc, de pildă, pradă insomniilor, nu doar la gândul lor, ci şi al copiilor, adolescenţilor şi tinerilor ucişi cu zile de tirani. Cei asasinaţi de pildă prin înfometare ori recluziune în lagărele nord-coreene. Cei cărora li se aruncă în aer sufletul, de pildă, prin încarcerarea părinţilor lor, înainte ca orfanii să fie apoi manipulaţi şi mancurtizaţi, ca să se transforme în voluntară carne de tun pentru dictatură.

Nu pot să nu fiu devastat de doliul părinţilor lui Otto Warmbier, un băiat vesel, hotărât, nu demult, să-şi pompeze adrenalină în sânge şi să se distreze de minune, cu ajutorul unor oneroşi afacerişti chinezi, într-o aventuroasă călătorie în nordul peninsulei coreene. Puştiul a aterizat într-o ţară horror, cu o "justiţie" răsturnată ca în Ţara Minunilor. Apoi şi-a plătit cu viaţa curiozitatea. Pentru furtul unui ou, sub forma unui afiş de propagandă desprins de pe peretele camerei sale de hotel spre a fi luat ca suvenir, tânărul american se văzuse arestat, judecat şi condamnat într-un proces-spectacol grotesc la 15 ani de lagăr de muncă. Fusese în fapt, date fiind condiţiile unor astfel de stabilimente, osândit la moarte.

Înainte ca staliniştii de la Phenian să-l trimită cu vătămări ireparabile pe scoarţa cerebrală, în speţă cu două picioare în groapă, înapoi acasă, l-au torturat probabil în fel şi chip. Având în vedere leziunile prezentate de schingiuita sa materie cenuşie, nu e exclus ca tânărul american să fi fost supus unor experimente cu arme de distrugere în masă.

Or,  dezolantă la culme nu e doar starea encefalului celui care a murit la câteva zile după tardiva sa repatriere, la un an după ce intrase în comă, în detenţie nord-coreeană. Descurajantă maxim e inadecvarea la tragedie a mediilor politice şi mediatice din toată lumea. În faţa oribilului asasinat comis de comuniştii nord-coreeni, simbol al nenumăratelor crime ştiute şi neştiute săvârşite de acest regim din specia celor mai înspăimântătoare, prea puţini oameni politici apuseni pun degetul pe rană şi spun lucrurilor pe nume. Între ei, spre lauda sa, se numără republicanul John Mc Cain, el însuşi fostă victimă, în Extremul Orient, a regimului comunist nord-vietnamenz.

Întristătoare la culme îmi pare indiferenţa extinsă care însoţeşte în lumea liberă acest caz strigător la cer. Deprimantă până la cer e o lume vădit mutilată, dacă s-a obişnuit, din raţiuni de convenienţă, laşitate şi cinism, din motive chipurile pragmatice, să tolereze cele mai odioase, cele mai sinistre şi inacceptabile forme de fărădelege, violenţă, prostituţie, înşelăciune şi crimă.

Căci nu e defel adevărat că n-ar fi nimic de făcut, pentru că dezgustătorul regim ar poseda un arsenal nuclear şi rachete  purtătoare. Realitatea e că, dacă nu pare a exista o opţiune militară, se pot depista numeroase mijloace de aplicat presiuni puternice asupra protectorilor chinezi ai infernalului regim criminal de la Phenian. Protectori fără de care această barbarie numită regim s-ar fi prăbuşit demult. S-ar fi putut. Dar, din varii motive „pragmatice”, s-a omis identificarea lor şi aplicarea presiunilor aferente.

Cine e de vină? Responsabilii occidentali? Stânga apuseană, care în numele Realpolitik, a lăsat puteri europene precum Germania fără o componentă militară redutabilă, iar SUA să se prăbuşească, de la Carter la Obama, la stadiul unei puteri de care orice mărunt tiran să-şi poată bate joc cu impunitate?

Sau poate noi? Da, suntem în cauză din păcate şi noi. Pentru că n-am exercitat presiuni suficiente asupra guvernelor noastre. Pentru că nu le-am cerut imperativ politicienilor noştri nu doar să nu fure, ci şi să aibă competenţa să nu admită asemenea ticăloşii precum ale crapulosului regim de la Phenian, cel care-şi înfometează de ani de zile propriul popor, storcând din el, ca ceauşiştii din români cândva, şi ultimul strop de energie, spre a industrializa înapoiata ţară forţat şi, de această dată, spre a produce arme nucleare, băgând spaima în naţiunile civilizate.

De ce oare nu ne-am silit, în democraţii, conducătorii, să ia din timp măsuri eficiente în contra acestui sălbatic regim de epocă de piatră înarmat hipermodern? În contra altora ca el? De ce nu i-am forţat pe liderii noştri să nu mai facă afaceri cu mişcări totalitare şi dictatori brutali?

Chiar credem că libertatea şi civilizaţia sunt divizibile? De ce nu contează oare pentru noi ceea ce de fapt e crucial? De ce nu-i boicotăm pe formatorii de opinie care ne mint? Care zugrăvesc formaţiuni abjecte, comuniste, precum PSD, drept partide normale, perfect eligibile? Dar pe cei pe care absenţa oricărei omenii şi empatii îi mână să considere ori să afirme că deţine prioritate absolută nu atât contracararea de tiranii monstruoase, ci combaterea de preşedinţi liber aleşi, dar cotaţi drept insuficient de corecţi politic, ca Trump? De ce nu ni se pare intolerabilă criticarea la sânge, inclusiv fără motiv, a unor  democraţii precum cea israeliană, pentru că statul evreu înţelege să-şi apere independenţa manu militari, fără să se lase timorat şi paralizat de internaţionalizarea unui antisionism virulent, ca formă ultramodernă de străveche paranoie antisemită? De ce admitem victorii aparent democratice, care lasă democraţia fără aer? 

Nu ştiu de ce eşuăm la capitolul priorităţi. Habar n-am de ce nu facem ce trebuie. Ştiu doar că sunt negru de supărare. Şi că risc să rămân încercănat.