Despre comuniști și legionari

Un film românesc recent ne oferă o perspectivă insolită asupra anilor 50. Un grup de prieteni, evrei, foști revoluționari idealiști căzuți în dizgrație, jefuiesc o bancă și fură un milion de lei, o sumă fabuloasă la vremea aceea. Spargerea nu e un jaf oarecare, ci o formă de protest, un boicot subtil al unui un regim care își abandonase partizanii cei mai fervenți și, totodată, un fel de a împinge spiritul de aventură până la ultimele consecințe. Jaful e un act estetic, sau un gest existențialist.

Vorbim despre ”Closer to the moon” al lui Nae Caranfil, un film frumos, dar mai ales un film cult, prin opoziție cu talentul barbar al noii generații încununate cu premii. E un film care respiră ambianța artificioasă a cinema-ului italian și spiritul sceptic al vârstelor târzii care au încetat să mai ”creadă”, tratând lumea în tonul ironiei relativizante. E poate, sub raportul acesta al ”artei pure”, cel mai bine făcut film românesc de după 1989.

De fapt, povestea e privită din mai multe perspective: cea a lui Virgil, un tânăr de la țară, cu totul candid în ce privește istoria și politica, apoi aceea a grupului de foști revoluționari evrei, descriși mai sus și, în fine, o a treia, a evreului tradiționalist și anticomunist, Moritz Zilber, care ascultă Voice of America, îi blesteamă pe bolșevici făcând apologia vremurilor de altă dată, inclusiv (dar mai ales) a cinema-ului american antebelic. E conservatorul par excellence, care nu rătăcește prin dileme ideologice și care privește viața cu un realism lipsit de iluzii și cu un suculent umor evreiesc. Moritz Zilber îl salvează pe Nae Caranfil de pericolul de a părea apologetul ilegaliștilor comuniști, din care - așa cum știm - făcea aparte și Hanna Rabinsohn, cunoscută sub numele de Ana Pauker, despre care HBO va produce un miniserial. Dar cu toate acestea e clar că protagoniștii jafului din 1959 sunt simpatici, inteligenți, firi superioare și că spectatorul se cuvine (e convenția implicită a ”lecturii”) să-i urmărească cu empatie de-a lungul întregii povești.

Și acum problema: e oare admisibil un film care să-i umanizeze pe pionierii Revoluției, pe acei agenți ai schimbării radicale care nu s-au disociat niciodată de cele mai criminale consecințe ale propriei gândiri? Nae Caranfil ne-a arătat că un asemenea film e posibil dacă o faci cu umor și inteligență. Totuși filmul nu s-a bucurat de prea mare succes în România și asta din cauza unui obstacol psihologic: vorbim de anii Canalului, ai Piteștiului, ai Sighetului, ai Gherlei șamd, de anii exproprierilor, a excluderilor și epurărilor. O eventuală lege rigidă privind interdicția de a vorbi empatic despre protagoniștii revoluției comuniste ar duce de-a dreptul la interzicerea filmului în România.

Am făcut această lungă introducere pentru a redeschide subiectul legii antilegionare inițiate de Crin Antonescu. O aplicare excesivă și resentimentară ar avea efecte nefirești cum ar fi cenzurarea referințelor pozitive la intelectuali din specia unui Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica. Ba poate, dacă ar fi interpretată (legile sunt întotdeauna interpretabile) în cea mai extensivă formă cu putință, ar așeza sub juridicția ei o carte cum ar fi, bunăoară ”Noica și mișcarea legionară” a lui Sorin Lavric, lucrare criticată asiduu la vremea apariției sale pentru spiritul empatic cu care va fi însoțit biografia politică a filosofului.

Nu dispunem, din păcate, de un exemplu perfect simetric pentru filmul lui Nae Caranfil, dar lucrarea lui Sorin Lavric este cel mai bine plasată pentru a ilustra ceea ce vrem să spunem. E o carte solidă, scrisă de un eseist remarcabil de formație veche (deși relativ tânăr), unul dintre aceia care îmbină cultura înaltă cu o limbă distinsă și cu formulări de o frumusețe căutată. Rubrica lui din ”România literară” este o dovadă elocventă. I s-a reproșat că nu s-a delimitat clar și că nu a rostit condamnări lipsite de echivoc față de legionari și angajamentul lor politic. E cât se poate de firesc ca cei care au trăit anii persecuțiilor să nu poate citi un text ”obiectiv” fără iritare, după cum filmul lui Caranfil (despre un caz real și nu unul inventat) provoacă multe contrarietăți, căci apariția personajului Moritz Zilber nu e suficientă pentru a contrabalansa simpatia care se revarsă asupra ”frumoșilor nebuni” ai marii revoluții comuniste.

Constatăm, prin urmare, că există atașamente irepresibile căci omul nu e o întruchipare abstractă. Dar simpatie secretă față de bolșevism nu se află la Nae Caranfil, după cum nu există nici cripto-legionarism la Sorin Lavric. De fapt, biograful lui Noica îl pune și el în scenă pe Zilberul său, în chip discursiv, căci insistă asupra faptului că aderența filosofului la Mișcarea Legionară s-a produs în contra spiritului său și în virtutea unei ”contagiuni psihologice”. Cu alte cuvinte, filosoful își trădase, pasager, autenticitatea.

În sfârșit totul e discutabil și criticabil, iar cultura nu se poate lipsi de acest dialog, fie el încărcat de adversitățile cele mai ascuțite. Dar atâta vreme cât se poate discerne între atașamentul ”de familie” și angajamentul moral propriu-zis, nimic nu ar trebui plasat sub o formă sau alta de interdicție. Legea în discuție a fost deja promulgată, dar e de dorit ca ea să fie interpretată de aici înainte cu calm, discernământ și măsură, căci altfel va instaura o ambianță de intoleranță și - așa cum se poate vedea din polemica acestor zile - ar putea să inspire tot mai multe interdicții de semn diferit.