1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre compromis şi compromitere politică

Arta compromisului în politică pare să fie complet străină politicienilor români.

Nu însă şi vocaţia compromiterii, care este ilustrată în ultimul deceniu şi jumătate cu atîta evidenţă, încît pînă şi cei mai puţin interesaţi de politica românească se pot întreba cum este cu putinţă ca un politician scanat pînă la ultimul fir de păr drept corupt, navetist politic, analfabet, servil, în fine, un politician care nu are nimic de-a face cu un crez politic, să mai fie prezent în viaţa publică.

Paradoxul este că cei mai mulţi dintre politicienii compromişi nu numai că rezistă pe scena politică, dar ei se află şi în prima linie, acolo unde se fac jocurile puterii, prezente sau viitoare. Asta poate să însemne că un politician compromis nu provoacă de regulă reacţii de respingere din partea societăţii, aceea care în fapt îl susţine prin votul pe care i-l acordă, atîta vreme cît vizibilitatea politicianului respectiv este asigurată de ziare, televiziuni, radiouri.

Cînd se aruncă cu noroi, cu cît mai mult noroi într-un om onest şi cu frică de Dumnezeu, se spune cam aşa: „Nu se poate ca ceva din toate acestea să nu fie adevărat. Nu o fi totul aşa, dar ceva tot este”. Aceasta este gîndirea cîrcotaşului. Reversul medaliei este gîndirea interesată, guvernată de o logică personalizată, altfel spus, gîndirea celor care se identifică într-un fel sau altul cu persoana publică vizată. Acest partizanat cu un personaj politic compromis s-ar traduce astfel: „Presa scrie vrute şi nevrute, omul e prezent, e puternic, aşadar e firesc să aibă duşmani care să-i vrea răul”.

Nu compromiterea politică a atîtor politicieni, cît vizibilitatea în continuare a acestora, aşa cum nu se întîmplă cu politicienii oneşti, mi se pare un lucru inacceptabil şi de lungă durată în România.

Revin la arta compromisului, de care cei mai mulţi dintre politicienii români s-au dovedit incapabili. Poate că cel mai bine s-a văzut acest lucru în cazul alianţei CDR-PD-UDMR, care a guvernat între 1996-2000. Atunci, alianţa a fost incapabilă să negocieze politic, în interesul cetăţenilor, cîteva probleme fundamentale pe care le avea de rezolvat. Şi mă gîndesc în special la divergenţele interminabile din cadrul alianţei, în special dintre ţărănişti şi democraţi, pe tema restituirii proprietăţilor. Paradoxul este că la finalul mandatului nota de plată a guvernării au achitat-o în chipul cel mai sever doar ţărăniştii, deşi ei au fost cei care au cedat nu de puţine ori ifoselor partidului democrat.

După modelul partidului unic, Partidul Social Democrat a fost incapabil încă din pruncia fesenistă să recurgă la compromisul politic. În schimb, partidul s-a compromis fără dubiu prin subordonarea instituţiilor statului, începînd cu Justiţia, prin instituţionalizarea corupţiei, prin racolarea primarilor opoziţiei şi transformarea unor ierarhi ai Bisericii în agenţi electorali. Sunt, desigur, doar cîteva exemple. Este azi perceput Partidul Social Democrat, în masă, drept un partid compromis? După cum ne arată sondajele de opinie, cel puţin 30 la sută dintre alegători nu constată acest lucru.

Un ultim exemplu: premierul Tăriceanu a trecut razant pe lîngă posibilitatea unui compromis politic ce ar fi deschis calea către alegerile anticipate prin care Alianţa PNL-PD ar fi putut să-şi asigure o majoritate solidă în parlament. Ar fi fost, desigur, un gest de sacrificiu din partea lui Tăriceanu. Mă tem însă că şeful guvernului de la Bucureşti nu a gîndit pe termen lung, şi se îndreaptă implacabil spre propria compromitere politică.

  • Data 15.09.2005
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32W
  • Data 15.09.2005
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B32W