Despre bucuriile simple

Ratăm de pildă întîlnirea cu un cuplu de bătrîni ţinîndu-se de braţ în plimbarea lor de seară, pe o stradă liniştită. Vorbesc între ei ca şi cum fiecare şi-ar spune povestea lui celuilalt, pentru prima oară. Chipurile lor au o linişte ancestrală şi o pecete a vieţii fără sfîrşit.

Trecem în alergarea noastră continuă pe lîngă un astfel de cuplu fără să-l vedem. Ratăm astfel una din bucuriile simple care ar fi putut să se strecoare în sufletele noastre, să ne dea un răgaz şi să ne mai odihnească de noi înşine, cei ocupaţi de atîtea necazuri – unele reale, altele doar închipuite.

Nu spun că toţi oamenii îmbătrînesc frumos şi că întîlnim numai bătrîni frumoşi pe stradă, prin parcuri, în autobuze ori magazine. Dar e păcat să nu ne bucurăm de acei bătrîni care ne dau răspunsul, prin expresia lor durabilă, că viaţa e frumoasă pînă la capătul ei.

Într-o dimineaţă de primăvară o fetiţă de cîţiva ani iese pe balcon, după care se întoarce în cameră şi strigă în gura mare, către mama ei: "Mamă, uite cîtă natură e afară!". Bucuria fetiţei este de fapt uimire, ea se minunează cum numai copiii pot să o facă, prin prospeţimea şi bogăţia neatinsă a sufletelor lor. Desigur că mama fetiţei i-a împărtăşit bucuria, scena este reală. Dar cîţi dintre noi nu ratăm asemenea minuni, astfel de întîlniri cu bucuria deplină, întîlniri care ne sînt înlesnite chiar de copiii noştri?

Bucuriile simple ţin, în cea mai mare parte, de ideea de întîlnire: întîlnirea cu un copil care îţi zîmbeşte din senin, întîlnirea cu un spectacol de teatru, întîlnirea cu o carte. Toate acestea şi multe altele ne conduc, ne desţelenesc drumul către întîlnirea cu noi înşine. Pregătesc pămîntul bun în care să încolţească sămînţa deschiderii noastre în afară, a ieşirii din carapacea grijilor şi necazurilor zilnice.

Sigur că mulţi români sînt împovăraţi de lipsuri şi sărăcie. Alţii însă mă tem că sînt şi mai împovăraţi de bunăstare şi bogăţie. Şi cred că tocmai aceştia din urmă ratează mult mai mult întîlnirea cu bucuriile simple decît cei săraci.

Nu am nimic împotriva celor care s-au îmbogăţit cinstit în România – oare cîţi vor fi fiind? –, însă mă gîndesc la ceilalţi, care au făcut averi pe căi ilicite, şi mă întreb: cîţi dintre ei au mîngîiat pe creştet un copil într-un parc, sau au adresat două vorbe din suflet unui bătrîn? Cîţi au văzut răsăritul soarelui altfel decît ca începutul unei noi afaceri necurate?

Întîlnirea cu bucuriile simple este cu atît mai rară cu cît ne însingurăm mai mult, fie din pricina sărăciei, fie, dimpotrivă, a bogăţiei care ne apasă ca o povară.

Autor: George Arun
Redactor: Rodica Binder