Despre bani publici şi finanţarea partidelor

La întoarcerea din Brazilia, Opoziţia i-a stricat primului ministru sărbătoarea, cerîndu-i să nu identifice partidul cu statul şi să achite cheltuielile de călătorie din buzunarele partidului. Participarea delegaţiei româneşti la această întrunire a costat în jur de 300.000 de dolari. Prins în corzi, primul ministru a propus ca Guvernul şi partidul să împartă cheltuielile proporţional cu numărul participanţilor. Soluţia aceasta nu a mulţumit însă îndestul. PD şi PNL ceruseră să se facă o deosebire mult mai clară între ce este acţiunea unei organizaţii politice şi ce este activitatea guvernamentală supusă controlului public.

Întîmplător sau nu, disputa de acum pică la scurtă vreme după vizita în România a comisarului european responsabil cu bugetul UE, Michaele Schreyer, care a discutat cu oficialii români tocmai despre nevoia unui control mai strict asupra banului public, şi după ce România a încheiat la Bruxelles capitolul referitor la buget şi finanţe. Dar aşa cum s-a putut constata de multe ori, între adoptarea formală a aquis-ului comunitar şi punerea lui în aplicare, în exerciţiul politic de zi cu zi, este o mare diferenţă.

Obiecţiile Opoziţiei i-au luat pe social-democraţi pe nepregătite. Asta s-a văzut din replicile lor. La început au pretins că participarea PSD la Congresul din Brazilia poate fi asimilată activităţii de stat, graţie efectelor politice pozitive pe care le poate avea admiterea PSD în marea organizaţie a socialiştilor. Ulterior au fost însă nevoiţi să nuanţeze şi să admită că o diferenţă între guvern şi partid trebuie făcută. Totuşi primul ministru a refuzat să pună cheltuielile integral pe seama partidului.

În România se discută din ce în ce mai insistent despre o reglementare mai precisă a finanţării activităţii politice în aşa fel încît partidele să poată beneficia de fonduri suficiente obţinute în mod transparent. Asociaţia Pro-Democraţia a iniţiat, încă din ajunul alegerilor din anul 2000, o investigaţie privitoare la sursele de finanţare ale partidelor. Cele mai multe partide au refuzat practic să pună la dispoziţia Asociaţiei toate documentele, iar Curtea de Conturi s-a declarat neputincioasă. În aceste împrejurări Asociaţia Pro- Democraţia a recurs totuşi la un calcul comparativ, deducînd că cele mai multe grupări politice au cheltuit fonduri de multe ori mai mari decît cele declarate. Reiese de pildă din socotelile Asociaţiei că PSD şi-ar fi epuizat toate fondurile obţinute de la bugetul de stat şi ar fi rămas fără un ban dacă admitem că, aşa cum reiese din declaraţiile publice, nu ar fi primit nici un leu din donaţii.

Iată cum disputa despre voiajul peste ocean deschide un capitol politic mai larg, cel privitor la finanţarea partidelor politice. Toate informaţiile pe care le avem sugerează că partidele din România trăiesc din fonduri nedeclarate, iar în plus partidul de guvernămînt tinde, prin poziţia sa, să asimileze activitatea de administrare publică cu cea de partid. Primul ministru spunea, deunăzi, că nu i se pare absurd să-şi editeze o carte din fonduri publice de vreme ce efortul său de autor este destinat beneficiului public. Cu aceeaşi logică PSD a argumentat iniţial că participarea la Congresul Internaţionalei Socialiste se face, la urma urmelor, în interesul naţiunii. E limpede că nu se face o delimitare convingătoare şi că se amestecă criteriile. De aceea ar fi util ca o simplă ceartă politică cum este cea actuală să se transforme într-o dezbatere mai amplă asupra subiectului.