1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre “banalitatea răului” şi argumentele sofistice

A apărut o modă nefastă. Nitam-nisam, cutare e comparat cu Hitler sau Stalin, un eveniment politic sau altul aminteşte de sosirea naziştilor la putere şi totul e semnul prevestitor al unui viitor sumbru.

Liberalii îi atacă pe conservatori. Este firesc. Conservatorii sunt chiar mult mai vehemenţi în polemica lor cu liberalismul, mai ales cu acela de specie progresistă. De aceea criticile apărute pe o platformă liberală (Hotnews) împotriva candidaturii unui conservator ca Iulian Capsali şi săgeţile aruncate pieziş la adresa unor simpatizanţi – de altminteri reţinuţi şi critici ca Adrian Papahagi – sunt fireşti. De fapt, dacă lupta politică pentru europene ar lua, în întregul ei, înfăţişarea disputei declanşate de Sorin Ioniţă ar fi mai degrabă un lucru bun.

Ceea ce este însă nefiresc e falsificarea argumentelor şi utilizarea improprie a unor idei consacrate. Sorin Ioniţă descrie profilul candidatului Iulian Capsali și admite (nu fără o mică ironie) că tradiţionalismul creştin-ortodox este o platformă legitimă, îi elogiază (de dragul argumentului) viaţa privată, dar se întreabă dacă nu cumva un om care e bun în viaţa lui personală poate deveni un monstru asemeni lui Adolf Eichmann.

Trecem rapid peste enormitatea referinţei (care nu face decât să deschidă în subsidiar un nelegitim proces de intenţie), ca să observăm că banalitatea răului este cu totul răstălmăcită şi utililizată încorect. Nimic nu mi se pare mai important decât onestitatea şi corectitudinea argumentaţiei şi de aceea insist în a arăta că există riscul unor falsificări grave, care ne afectează însăşi capacitatea de a gândi bine. Calitatea etică a argumentului este mai importantă decât concluzia, căci aceasta din urmă poate fi prea bine prinsă din zbor şi utilizată adesea ca alibi pentru afirmaţii de parcurs. De aceea nici nu are rost să discut aici concluziile şi cu atât mai puţin poziţiile de principiu. Este de înțeles ca un liberal progresist să susţină că un om religios e un reacţionar periculos pentru modul în care vede el societatea. Dar, repet, este inadmisibil ca idei consacrate, care au făcut carieră în istoria gândirii politice, să fie simplificate abuziv şi deturnate în scopuri improprii.

Hannah Arendt, care a scris o carte despre procesul lui Adolf Eichmann desfăşurat la Ierusalim la începutul anilor 60, a făcut o descoperire menită să pună în discuţie nu doar aspectul procesului instrumentat de statul Israel, dar şi întreaga viziune pe care lumea democratică şi-o făcuse despre crimele regimului nazist. În opinia reporterului-filosof, Obersturmbannführer-SS Adolf Eichmannn nu era nici pe departe o personalitate puternică şi malefică, nu era un geniu al răului sau cu alte cuvinte „un monstru”. Eichmann era doar „un om mărunt”, cu totul inapt „să gândească”, ceea ce dorea să spună că nu reuşea să reflecteze asupra faptelor sale ca şi cum ar fi el însuşi un legislator (trimitere la Kant) şi că se supunea legilor în mod mecanic. Un om care gândeşte nu se poate mulţumi niciodată cu acţiunea practică, el trebuie să pună totul în lumina conştiinţei, cum spunea un romancier român fascinat de personajele intelectuale (şi care citiseră ele însele pe Kant din Critica raţiunii practice). Or, Eichmann, a remarcat Hannah Arendt, trăise în micul fragment al acţiunilor cotidiene supunându-se ordinelor şi legii „fără să-şi identifice propria voinţă cu principiul care se află în spatele legii”. Acest lucru îi permitea, cum mai spune Hannah Arendt, să se simtă ca „Pilat din Pont”.

Să nu se înţeleagă aşadar că „omul mărunt” ar fi fost un om prost şi needucat. După cum ar fi şi mai greşit să ne imaginăm că Hannah Arendt ar fi avut în vedere oameni buni, taţi de familie, figuri bonome care s-ar transforma subit în torţionari sadici. Acest tip există poate nu doar în literatură şi cinema, ci şi în viaţa reală, dar nu are nicio legătură cu „banalitatea răului”.

Constat tot mai des că formula aceasta este repetată mecanic, fără ca semnificaţia ei reală să fie cunoscută. Aşa cum s-a înţeles poate deja, răul este banal pentru că este înfăptuit uneori de milioane şi milioane de oameni mărunţi care nu gândesc, care sunt străini de raţiunea practică în sens kantian. Dar poate că lucrul cel mai important pentru discuţia noastră este că „omul mărunt” nu poate fi rău decât în cadrul unui sistem totalitar care asumă legi criminale. Banalitatea răului nu se referă la incidenţa mare (banalizată) a actelor de violenţă, ci la răul comun din societăţile totalitare, care derivă din obedienţa oarbă.

Confuziile acestea intenţionate sau involuntare mi se par grave nu atât pentru că aruncă o lumină greşită asupra gândirii lui Hannah Arendt, ci pentru că falsifică dezbaterea publică şi insinuează lucruri enorme, culpabilizându-i fără niciun temei pe oamenii la care se referă. Indiferent ce opinie ai despre platforma ideologică a unui candidat, să-l compari cu Eichmann mi se pare cu totul inadmisibil.

Poate nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi observat o modă nefastă. Nitam-nisam, cutare e comparat cu Hitler sau Stalin, un eveniment politic sau altul aduce aminte de sosirea naziştilor la putere şi în cele din urmă tot ceea ce nu ne place este un semn al unui teribil totalitarism care se apropie. Silvio Berlusconi îl compară pe Martin Schulz cu un caporal SS, Victor Ponta e de părere că Elmar Brok şi Monica Macovei practică o gândire nazistă, Sorin Ioniţă sugerează că Iulian Capsali ar putea deveni un Eichmann şi cu siguranţă seria abia a început.

Eroarea e dublă: pe de o parte aceste comparaţii enorme sunt nedrepte şi provoacă mari daune morale, pe de alta asistăm pe nesimţite la o banalizare a răului într-un sens cu totul neaşteptat. Dacă orice lucru care ne deranjează ne poate sugera astăzi aspecte ale nazismului şi comunismului, încetul cu încetul imaginea noastră despre trecutul totalitar va deveni tot mai neclară şi totodată tot mai roză şi mai luminoasă. Dacă ceea ce trăim astăzi ne evocă nazismul sau comunismul, atunci poate repetarea vechilor experienţe nu ar fi chiar atât de tragică.