1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre abuzul de presă

Polemica dintre Preşedintele Traian Băsescu şi o parte a presei din România nu este un episod izolat. Dincolo de jocul replicilor tăioase putem să descifrăm o realitate mai profundă a societăţii româneşti post-totalitare

default

A reieşit destul de clar, din tot ce s-a întîmplat în aceste zile la marile televiziuni româneşti, că ziariştii care deţin poziţii proeminente, cei, aşa zicînd, “la putere” în branşa lor de activitate, se consideră pe sine infailibili.

La fel cum fostul şef de guvern Adrian Năstase, adoptase o postură publică din care reieşea, în mod ameninţător, că nu poate fi în nici un fel criticat, tot aşa ziariştii care deţin puterea mediatică îşi arogă tot mai mult dreptul excusiv de a decide adevărul despre politica românească. Cristian Tudor Popescu, de exemplu, multă vreme preşedinte al celei mai mari organizaţii din domeniul presei, se vădeşte unul dintre cele mai nimerite exemple, graţie caracterului absolut şi a grosolăniei sale structurale.

Dar problema nu ţine doar de persoane şi de temperamente, ci de o realitate morală mai largă. Adrian Năstase, bunăoară, s-a condus în politica sa în mod abuziv şi pentru că se ştia imun şi intangibil, fiind de altfel, aşa cum s-a văzut ulterior, protejat prin multe fire secrete.

Or, ziariştii au dobîndit, la rîndul lor, în anii din urmă, sentimentul siguranţei şi intangibilităţii lor, ceea ce este foarte bine. Dacă în perioada guvernului Năstase, un contestatar a fost arestat ilegal şi intimidat din cauză că publicase zvonuri incomode la adresa şefului de Guvern, astăzi lucrul acesta este irepetabil. Presa românească are toate motivele să se considere mai liberă astăzi decît în perioada 2000-2004, cînd domnea la Bucureşti o atmosferă sufocantă.

Atîta doar că libertatea poate fi folosită greşit. O fire grosolană va folosi libertatea ca să-şi exprime sentimentele sale strict personale, lipsite de relevanţă publică, în timp ce un ziarist cu adevărat educat va folosi libertatea ca să caute şi apoi să rostească public adevărul.

Aşadar ceea ce este caracteristic pentru situaţia din România este abuzul de presă. Marile televiziuni româneşti se dezlănţuie seară de seară în manifestaţii de un subiectivism grotesc şi apăsător. Cei care se ştiu imuni şi intangibili nu fac altceva decît să exibe cele mai viciate raţionamente şi cele mai respingătoare sentimente.

S-a observat şi cu alte prilejuri că una dintre problemele majore ale societăţii româneşti este că nu poate să se obiectiveze, că nu ştie să adopte reguli de fair-play şi o atitudine de respect faţă de adevăr. Adică cel care ajunge şef se poartă abuziv cu subordonaţii săi; cel care este numit prim ministru se crede stăpînul absolut al ţării; funcţionarul de la Fisc îşi terorizează clienţii; fiecare în mediul său de viaţă, oricît ar fi de strîmt, odată ce deţine puterea, tinde să se poarte discreţionar. La fel se întîmplă însă şi în domeniul presei libere. Ziariştii care deţin “puterea” se poartă abuziv, utilizînd ilicit suprafaţa publică care le-a fost pusă la dispoziţie. După reforma economiei, după reforma Justiţiei şi a clasei politice s-ar cuveni, aşadar, să vorbim de aici înainte, cu toată gravitatea, de reforma presei.