Despărţirea de Traian Băsescu

Într-un interviu publicat în Revista 22, Radu F. Alexandru îi reproşează lui Traian Băsescu că subminează autoritatea conducerii legitime a partidului, provocîndu-i grave deservicii. Modul superior tutelar cu care Traian Băsescu îl tratează pe primul ministru Emil Boc şi pe ceilalţi lideri i se pare umilitor şi tot mai greu suportat.

El admite desigur că, de-a lungul timpului, preşedintele a adus grupării şi beneficii majore, dar este de părere că a sosit momentul despărţirii.

În consecinţă, preşedintele ar fi bine să caute un ton mai obiectiv şi să rămînă în neutralitate faţă de grupările politice, iar partidul să înveţe, cu toate riscurile, să meargă pe picioarele sale.

Radu F. Alexandru se aşază oarecum de partea acelora care nu se mai bucură de graţia preşedintelui, Vasile Blaga, Adrian Videanu sau Radu Berceanu, dar într-o manieră indirectă şi nu este deloc sigur că aceştia îi aprobă acţiunea. Senatorul dă impresia unei acţiuni pe cont propriu şi a unei certe autonomii de gîndire.

Opinii critice au mai fost exprimate, dar ele păreau girate de centrul de autoritate de la Cotroceni şi chiar dacă erau cu adevărat independente asupra lor plutea prezumţia unei acţiuni subalterne.

Oricît de curajos şi incisiv s-a arătat uneori Cristian Preda, el nu a putut scăpa de imaginea unui agent de influenţă al Preşedintelui. Şi chiar dacă a acţionat mereu pe cont propriu nu s-a uitat uşor tonul voios cu care „a asumat-o“ pe Elena Băsescu, criticînd în schimb cu duritate politica de cadre a partidului.

La rîndul lui „băsescianul“ Sever Voinescu a depus prea mult zel pentru salvarea Monicăi Iacob Ridzi ca să nu-şi piardă credibilitatea.

De fapt nu sinceritatea lor este acum în discuţie, ci modul voluntar subaltern în care s-au plasat, lăsînd impresia că nu reprezintă mai mult decît pîrghiile prin care preşedintele continuă să controleze partidul.

Radu F. Alexandru, chiar dacă refuză să fie considerat adversar al lui Traian Băsescu, pare în orice caz să se situeze foarte departe de aceia pentru care preşedintele continuă să fie „o pleaşcă“.

Dar dacă el are dreptate să ceară partidului mai multă maturitate şi îndrăzneală şi preşedintelui mai multă rezervă şi obiectivitate, totuşi nici el nu a vorbit de ideile care îl separă de concurenţii săi.

Gestul său este remarcabil într-o ambianţă politică marcată de laşitate şi de oportunism, dar nu reuşeşte să depăşească prea mult mediocritatea generală a politicii româneşti, care se rezumă mereu la intrigi şi relaţii personale şi nu ajunge niciodată pînă la idei şi programe.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu