Desemnarea magistraţilor prin tragere la sorţi

Ideea nu e deloc nouă, dar redescoperirea ei în contextul politicii româneşti este o noutate semnificativă. Tragerea la sorţi este procedeul clasic prin care democraţia ateniană, în perioada ei de maximă înflorire, îi desemna pe deţinătorii funcţiilor publice. În Statul atenian, Aristotel descrie în detaliu aceste procedee: „Toate slujbele din administraţia obişnuită se ocupă prin tragere la sorţi, în afară de postul de administrator al fondului militar, postul de administrator al fondului pentru sărbători şi de cel de prepus al fântânilor”. Procedeul tragerii la sorţi era foarte extins, căci, arată în continuare Aristotel, „consilierii, în număr de cinci sute, sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, câte cincizeci din fiecare district”.

Vechii atenieni atribuiau acestui procedeu cea mai înaltă virtute căci el corespundea idealului de democraţie şi imparţialitate. Tragerea la sorţi s-a conservat însă ca procedeu până mai târziu, putând fi găsit în republicile italiene din Evul Mediu şi până în Renaştere.

Presupoziţia de bază a acestui procedeu este deplina egalitate a cetăţenilor, considerată în toate consecinţele ei. Democraţiile moderne, chiar şi cele care au ambiţia de a promova deplina egalitate în drepturi, nu îndrăznesc să adopte o gândire atât de radicală, preferând alegerea prin concurenţă şi discernere. Dar ca procedeu limitat la un anumit eşantion dinainte selectat, tragerea la sorţi ar putea fi şi astăzi un procedeu valabil.

De aceea, propunerea lui Eugen Nicolăescu nu este lipsită de interes, mai ales că în subtextul ei putem citi două preocupări importante. Prima este preocuparea de a crea o instituţie capabilă să se înalţe peste interesele partizane. Curtea Constituţională aflată mereu la intersecţia celor mai acute interese politice nu a reuşit deloc să demonstreze că se află deasupra grupurilor şi partidelor. În plus acest for esenţial pentru echilibrul unei democraţii şi-a contrazis adesea propria jurisprudenţă.

Este adevărat însă că imparţialitatea, oricum relativă, a magistraţilor, ar putea fi obţinută şi prin alte mijloace. Este uimitor de pildă că nimeni nu a luat în calcul până acum o soluţie aplicată în cazul mai multor autorităţi europene de jurisdicţie constituţională: alegerea judecătorilor în Parlament cu două treimi şi nu cu majoritatea simplă. Negocierea candidaţilor între grupurile politice ar fi de natură să promoveze persoane care nu sunt strict afiliate unor interese sau curente doctrinare. Dar tragerea la sorţi este o soluţie radicală, care arată cât de adâncă este neâncrederea în instituţiile actuale ale democraţiei româneşti. Tragerea la sorţi exclude complet subiectivitatea politică şi se încredinţează cu totul hazardului.

A doua preocupare importantă se leagă de tendinţa tot mai puternică manifestată în toate grupurile politice de a ataşa Curtea Constituţională puterii judecătoreşti. Prin Constituţia din 1991 şi apoi cea din 2003, CCR este plasată între puteri, într-o poziţie echivocă, care s-a dovedit mai mult rea decât bună. În tradiţia constituţională din România, constituţionaliatea legilor era judecată de Înalta Curte de Casaţie, ceea ce semăna foarte mult cu sistemul american. Dar chiar şi în Europa (cu excepţia Franţei), curţile sau tribunalele constituţionale sunt plasate în cadrul puterii judecătoreşti.

În sfârşit, să reţinem că atât USL cât şi PDL (ARD) promit să iniţieze după alegeri procesul revizuirii Constituţiei.