Deschiderea a două capitole de negociere cu Turcia

Ca reprezentant al Preşedinţiei Uniunii Europene, ministrul federal de externe Frank Walter Steinmeier deschide astăzi două noi capitole de negociere cu Ankara. Franţa a reuşit însă să împiedece deschiderea celui de al treilea capitol privind politica economică şi monetară. Sarkozy a declarat că se opune aderării Turciei la Uniunea Europeană.

La rîndul ei cancelarul Angela Merkel vorbeşte din nou despre oferta făcută Turciei, cea a unui „parteneriat privilegiat“, în locul calităţii de membru plin al comunităţii europene. În pofida acestor poziţii, totuşi negocierile continuă. Din cele 35 de capitole s-au ales patru asupra cărora se discută. După Cipru, iată că şi Franţa a reuşit însă să amîne sine diae discutarea unui al treilea capitol de negociere.

Alte ţări care consideră că Turcia nu aparţine Europei se ascund în spatele Ciprului şi Franţei, susţinătorii aderării devenind din ce în ce mai puţini, lor lipsindu-le argumentele. Procesul început în 1963 prin semnarea unui acord de asociere, continuat în 1999 prin primirea Turciei în rîndul ţărilor candidate la aderare pare iluzoriu, cel puţin în următorii 15-20 de ani.

Argumentul că geografic Turcia nu aparţine Europei poate fi adus şi în cazul insulelor Cipru şi Malta. Al doilea argument referitor la faptul că Turcia aparţine unui alt cerc cultural nu stă nici el în picioare. Nici Grecia şi nici Irlanda nu aparţin aceluiaş cerc cultural şi nici finlandezii sau spaniolii. Convingătoare sunt alte arguemnte însă, numărul locuitorilor Turciei, în curînd mai mare decît cel al Germaniei. Nici o formulă ca cea a rădăcinii pătrate cu care argumentează fraţii Kacinsky nu va putea schimba realitatea că Turcia ar avea cel mai mare contingent de voturi şi mandate în Parlamentul european.

Cine susţine însă acum că negocierile de aderare nu-şi au rostul, se înşeală. Tocami acum trebuie depuse eforturi susţinute pentru ca Turcia să fie ancorată mai bine în valorile şi normele europene şi pentru ca fragila democraţie şi dezvoltarea economică să nu sfîrşească în eşec. Chiar dacă după negocieri Turcia nu va fi primită în Uniunea Europeană, este foarte important ca legăturile să fie promovate.

De doi ani încoace de la reluarea negocierilor, la Bruxelles au sosit peste 1200 de experţi turci, iar numărul diplomaţilor acreditaţi este de 400. Comisia Europeană are la sediul Reprezentanţei ei din Ankara, 1000 de angajaţi. Obiectivul principal urmărit este acela ca Turcia să nu-şi piardă viziunea europeană şi să nu caute alte alternative între marile puteri SUA, Rusia sau China sau dictaturile islamice.

Europa trebuie să găsească o cale pentru a nu pierde Turcia ca partener politic, cultural, economic sau militar. Si pentru Turcia este imprtant să ştie că în situaţia ei geostrategică riscantă, Europa o sprijină. In caz contrar europenii riscă ca Turcia să nu mai vorbească cu raţiune europeană şi să se lase instrumentalizată de marile puteri, fără să mai ţină seama de democraţie şi respectarea drepturilor omului. De aceea acum este important să se pună accentul nu pe factorii ce divizează cele două părţi , ci tocmai pe cei care le apropie.

Turcia este din 1949 membră a Consiliului Europei şi din 1952 a OECD, cu trei ani înaintea Germaniei. In cadrul alianţei Nato ea apără valorile europene occidentale. In fond nu este vorba atît de calitatea de membru al Uniunii Europene, ci de coexistenţa dintre Turcia şi Uniunea Europeană şi de sinergia reciprocă atît de necesată în combaterea terorismului internaţional şi pentru rezolvarea altor probleme complexe.