Descentralizarea, o idee nepopulară

În ultima vreme, descentralizarea administraţiei a făcut un pas înapoi.

Îngrijorat de datoriile acumulate la bugetele locale, Guvernul a impus câteva reguli noi, mai constrângătoare. Încă din prima parte a anului 2009, Guvernul a remarcat că autorităţile locale nu îşi plătesc furnizorii sau îi plătesc preferenţial, făcând în schimb cheltuieli generoase la alte capitole.

S-a creat de fapt o ambianţă vicioasă. Cheltuielile greu de argumentat, cum ar fi investiţii în obiecte de lux, călătorii peste hotare sau salarii pentru un personal clientelar prea numeros, se fac din resurse locale iar pentru cheltuielile majore şi argumentabile se cer mereu bani de la bugetul de stat.

Constrâns de creditorii externi, Guvernul a încercat să-şi amplifice controlul asupra finanţelor locale. De aceea, se poate spune că descentralizarea şi autonomia locală se găsesc într-un moment critic.

În decursul anilor s-au produs multe reforme, dar autonomiile locale au rămas mereu la jumătatea drumului. Există suficiente explicaţii: în primul rând, guvernele nu au vrut să-şi cedeze prerogativele în foarte multe domenii, (educaţie şi sănătate mai ales), argumentând că administraţiile locale nu ar avea încă maturitatea necesară. Sindicatele din educaţie şi sănătate s-au temut, la rîndul lor, că îşi pierd drepturile cîştigate. În al doilea rând, partidele politice au dorit să conserve un instrument politic puternic; se ştie că alocările către bugetele locale s-au făcut mereu, mai ales în perioade electorale, după criterii de partid. În sfârşit, există o teamă istorică legată de o descentralizare înţeleasă, în mod anacronic, ca fărâmiţare a naţiunii.

În 1990, ideea autonomiei administrative, formulate pentru prima dată în cercurile anticomuniste de la Timişoara, a fost primită la Bucureşti cu oroare, ca o gravă trădare de ţară. Tema autonomiei secuieşti nu e decât cazul limită, dar el pune bine în evidenţă o consolidată gândire centralistă care se trage de la originile foarte recente ale staului român unitar. Statul centralizat a însemnat la 1918 garanţia drepturilor naţionale pentru românii din provinciile nou încorporate, iar, prin opoziţie, descentralizarea a dobîndit mereu nuanţa vinovată a iredentismului maghiar.

În fine, comunismul a sfârşit prin a imprima în mintea cetăţeanului obişnuit o teamă de a asuma pe cont propriu deciziile comunitare, învăţându-l să recurgă mereu la aprobarea sau la îndemnurile autorităţii de stat. Cel mai bun exemplu sunt astăzi asociaţiile de proprietari din marile cartiere de blocuri, care sunt cu totul incapabile de autoguvernare. Paradoxal, în România subsidiaritatea nu este - cu puţine excepţii – o revendicare populară, ci doar o formă de pedagogie predicată de la centru. Poate şi din această cauză, o creştin-democraţie după model occidental rămîne pe mai departe o formulă pur teoretică.

Aşa se face că efortul de descentralizare a fost mereu frânat şi astăzi se găseşte la jumătatea drumului, acolo unde este mai rău. Primăriile şi consiliile judeţene nu au nici deplina libertate şi nici deplina responsabilitate în alcătuirea bugetelor proprii, iar efectul asupra serviciilor publice este catastrofal. Tragedia de la maternitatea Giuleşti dezvăluie, din nefericire, mai bine decât orice altceva, ce înseamnă ca spitalele să depindă şi de guvern şi de primărie şi de fapt - să nu mai depindă de nimeni.

Autor:Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder