1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Deraierea limbajului electoral

O guvernare care nu mai reuşea să se legitimizeze în ochii opiniei publice printr-un discurs moderat a născocit, încă mult înainte de suspendarea preşedintelui, temele unor catastrofe iminente.

Preşedintele Traian Băsescu, actor principal şi în alegerile parlamentare din decembrie 2012

Preşedintele Traian Băsescu, actor principal şi în alegerile parlamentare din decembrie 2012

Campania electorală s-a abătut de la problema centrală. Alegerile din 9 decembrie urmează să aleagă un nou parlament şi să decidă cu privire la politicile publice care vor fi aplicate în următorii patru ani. Într-adevăr, nu preşedintele ar fi trebuit să fie în centrul atenţiei. Dar lăsând la o parte faptul că, în ultima săptămână, preşedintele a intervenit el însuşi în disputa politică, făcând campanie electorală în locul militanţilor ARD şi provocându-şi adversarii, el este de multă vreme perceput ca adevărat lider politic al PDL (ARD), ceea ce explică pe de-a-ntregul criticile directe la adresa sa.

După toate aparenţele, Traian Băsescu nu mai decide demult ce se întâmplă în PDL, cel puţin de la alegerea lui Vasile Blaga, cu toate acestea opoziţia însăşi îl prezintă ca lider şi ca unica garanţie a supravieţuirii sale politice. Cu voia sau fără voia sa, toată lumea - de la opozanţii cei mai radicali şi până la colaboratorii săi apropiaţi - vede în Traian Băsescu nu un preşedinte relativ retras, ci un actor politic central.

Este, prin urmare, inevitabil ca el să fie subiect de campanie, căci dincolo de intervenţiile sale recente, preşedintele exprimă o poziţie politică asumat partizană. Preşedintele a ales acum opt ani un model de conduită politică, activă, implicată, şi astăzi asistăm pur şi simplu la consecinţele inevitabile ale acelei riscante opţiuni. Ar fi putut să fie şi invers: în locul adversităţilor de astăzi să vedem mulţimile entuziaste care se mai adunau aproape spontan cu ceva timp în urmă.

În sfârşit, este prea clar că preşedintele însuşi a condus lucrurile în aşa fel încât să devină subiectul central al campaniei electorale şi de aceea am putea spune că împarte laolaltă cu toţi ceilalţi vina pentru deturnarea campaniei de la subiectele sale centrale. Dacă se vorbeşte despre scoaterea ţării de pe direcţia Vest şi despre o apropiere de Rusia, dacă se repune în discuţie alianţa cu NATO sau apartenenţa României la UE, este pentru că înşişi colaboratorii şi partizanii preşedintelui au lansat în spaţiul public aceste teme false.

O guvernare care nu mai reuşea să se legitimizeze în ochii opiniei publice printr-un discurs moderat a născocit, încă mult înainte de suspendarea preşedintelui, temele acestea ale catastrofei iminente. Chiar dacă sună cu totul nou, ca tehnică de persuasiune publică e ceva foarte vechi. Lansarea unor avertismente privind iminente pericole a fost aplicată copios şi în primii ani de după căderea comunismului, atunci când spaima era legată de desprinderea Ardealului şi de revanşismul maghiar.

La prima vedere am spune că aceste tactici se aplică şi la case mai mari. Cine a văzut unele clipuri electorale cu America deşertificată de a doua administraţie Obama, cu ambianţa terifiantă de post-apocalipsă, înţelege că uneori mercenarii electorali nu au limite, dar mai înţelege şi altceva, de natură să-l liniştească: e vorba pur şi simplu de un limbaj circumscris anumitor contexte. Publicul matur din punct de vedere politic citeşte totul ca pe o metaforă şi acceptă jocul cu ironia de rigoare.

În România am asistat însă la deraierea acestui tip de limbaj şi la trecerea sa ilicită din mediul de campanie în contextul ingenuu al vieţii reale. Nu mai e clar cine vorbeşte serios şi cine joacă un rol, cine s-a cutremurat de spaimă şi cine poartă doar o mască de Halloween. Scos din convenţia metaforei electorale, avertismentul sună sinistru: "România va fi exclusă din Europa şi din lumea civilizată!" La fel ca în anii 90, spaima pare reală, chiar dacă ea animă astăzi doar o minoritate.

Aşadar nu e de mirare că nu a mai discutat nimeni despre taxe, salarii şi pensii, deşi la drept vorbind există şi o parte bună în asta. Este o constatare cinică: e mai bine ca temele delicate să fie uneori lăsate deoparte, căci s-ar ajunge la derapaje şi mai îngrijorătoare, aşa cum s-a întâmplat în campania electorală din 2008.