Departe de nori şi vâlvătăi

Instabilitatea a luat amploare pretutindeni şi ameninţă să dezechilibreze şi lumea apuseană. Iar vestul stă cu mâinile în sân.

Nu e vorba doar de prăbuşirea guvernului ceh, după divulgarea unei afaceri de interceptare ilegală, condimentată cu istorii erotice, crailâcuri şi intrigi ale comuniştilor puri şi duri care vor să revină cât mai grabnic la putere.

Nu e vorba doar de revizuiri de constituţii care în loc să întărească drepturile şi libertăţile românilor şi ungurilor, le reduc ori ameninţă să le restrângă într-un mod fără precedent pentru epoca post-comunistă.

La mijloc e, între altele, şi destabilizarea fără egal a Turciei. Că, în ciuda islamismului său, regimul Erdogan a acumulat o serie de merite în prima sa fază, atât în domeniul economic, cât şi în sfera politică, de pildă prin eliminarea pericolului unor puciuri militare nu contestă mai nimeni.

Dar alunecarea tot mai perceptibilă spre dictatură islamistă şi fascism clerical a executivului acestui stat membru al NATO, a cărui democraţie părea să fie funcţională, ar trebui să aprindă toate luminiţele roşii de care dispune vestul.

La fel de, sau poate chiar mai îngrijorătoare e situaţia din Siria războiului civil, o ţară aflată sub paradigma unor vărsări de sânge de o barbarie inimaginabilă.

Mai sunt apoi incertitudinile iraniene după un scrutin prezidenţial ale cărui consecinţe sunt departe de a fi clare. E Rohani semnalul veritabil al unei liberalizări, aşa cum, neîndoielnic, speră majoritatea tinerilor care l-au ales? Sau dimpotrivă, va funcţiona şi acest cleric ajuns preşedinte ca un ventil al nemulţumirilor, în măsură să stabilizeze super-dogmatica putere a ayatolahilor, autenticii stăpâni ai teocraţiei iraniene? Şi ce se va întâmpla cu arsenalul nuclear al acestei ţări implicate extrem de activ în reprimarea sângeroasă a răscoalei siriene? Nu ştie, pe moment, nimeni.

Apoi ce se va întâmpla în Egipt, Libia şi Tunisia? Pretutindeni alegerile derulate în nordul Africii după revoltele aşa-zisei „primăveri arabe” s-au încheiat cu foarte problematice triumfuri islamiste.

Că la Cairo domneşte Frăţia Musulmană e departe de a deschide perspective liniştitoare. Dimpotrivă, după măsurile represive adoptate de islamiştii actualului preşedinte Morsi, şi declinul economic care a urmat debarcării fostului regim autoritar în frunte cu Hosni Mubarak o nouă revărsare de mânie populară s-ar putea solda cu preluarea puterii, în Egipt, de către fundamentalişti cotaţi ca fiind chiar şi mai „radicali”. De pildă de către cei din categoria salafiştilor.

Până acum occidentul a asistat la vertiginoasa adunare a acestor nori negri fără să mişte un deget. Abulică şi locvace, Europa continuă să ceară, în neştire, soluţionări politice ale unor varii crize, prefăcându-se, dintr-o comoditate primejdioasă, că n-ar vedea că arde mai peste tot la frontierele ei din răsărit şi miazăzi şi că n-ar şti că incendiatorii nu se lasă îmbunaţi prin vorbe.

Totuşi, ne confruntăm cu o „criză diplomatică şi de securitate de amploare”, după cum semnala recent şi fostul ambasador american la Berlin, Kornblum. Altfel spus, incendiul a izbucnit de mult. Iar flăcările lui trosnesc furios şi ameninţă să ne cuprindă, reclamând, deci, foarte acut, intervenţia pompierilor din vest. Iată subiectul care ar trebui să-i preocupe mult pe liderii G 8 când se vor întâlni într-o idilică localitate nord-irlandeză, aparent situată hăt departe de toate vâlvătăile.