Demontarea democraţiei

Nu e deloc uşor să construieşti o democraţie. Cei „20 de ani” invocaţi cândva de Silviu Brucan s-au dovedit din păcate, în ciuda cinismului proverbial al politologului, o simplă naivitate. O speranţă pioasă, dar prea puţin realistă.

În schimb, e lesne s-o amputezi, ori s-o distrugi. Cum, anume, s-a văzut şi se vede în România, Bulgaria şi nu în ultimul rând în Rusia, Ucraina şi Belarus. Dar un caz nu mai puţin flagrant decât al Rusiei este Turcia, care şi-a demontat parcă mai rapid decât orice altă ţară mecanismele de „checks and balances” constituind coloana vertebrală a unui stat de drept, liberal şi democratic.

Majoritatea guvernamentală din Parlamentul dominat de islamiştii partidului AKP, al premierului Recep Tayyip Erdogan, a adoptat zilele trecute o lege care pune Internetul, presa şi comunicaţiile, precum şi, implicit, populaţia Turciei, sub un control extrem de sever. Turcia a mai făcut astfel un pas uriaş, poate decisiv, spre dictatură, de vreme ce libertatea presei turceşti fusese sever restrânsă şi înainte de adoptarea acestei legi.

Venit recent, oficial, la Berlin, spre a cere, odată în plus, „intrarea Turciei în Uniunea Europeană”, iar neoficial spre a-şi promova imaginea în rândul minoritarilor turci din Republica Federală, chemaţi să participe la alegerile prezidenţiale turceşti, liderul de la Ankara s-a dezminţit într-o singură privinţă. În Germania nu şi-a mai respectat de această dată obieciul de a-şi sfida gazdele prin provocări obraznice.

Pe de altă parte, Erdogan nu şi-a moderat câtuşi de puţin ambiţiile neo-otomane ori punerile în scenă vanitoase. A ţinut să le explice orgolios germanilor că „va fi imposibil să se plăsmuiască fără turci secolul 21”.

Ca şi cum cineva ar dori aşa ceva. Mai puţin explicit se arată premierul, în schimb, când i se pun întrebări în legătură cu brutalitatea înăbuşirii mişcării pentru democraţie din parcul Gezi şi în legătură cu afacerile de corupţie în care se presupune că e implicat nu doar întregul său guvern, ci şi el însuşi, precum şi propria sa familie.

Din cauza investigaţiilor în acest domeniu, Erdogan procedase la punerea pe butuci a incipientului stat de drept turcesc. Cu superbie şi dispreţ faţă de orice decenţă politică a demis din funcţii ori mutat disciplinar mii de magistraţi şi poliţişti, doar pentru că se încumetaseră să investigheze scandaloasele afaceri ale familiei Erdogan şi ale altor miniştri ai guvernului islamist. Ori pentru că i s-au părut prea independenţi, respectiv prea ascultători faţă de rivalul său din SUA, popularul predicator, Fetülah Gülen. Scoţându-i din funcţii pe procurori, Erdogan a zdrobit nu numai ultimul rest de independenţă de care s-a mai bucurat, în ultimii ani, justiţia turcă, ci a făcut zob şi imaginea ţării sale.

Dar aceste măsuri antidemocratice şi antinaţionale nu i-au ajuns. Devenit un veritabil emul al Chinei comuniste şi al Iranului fundamentalist-islamic, Erdogan le-a urmat celor două ţări pilda în materie de îngrădire a libertăţii de expresie şi opinie şi de punere sub control a presei şi a oricărei posibile disidenţe.

Sub pretextul apărării drepturilor personalităţii, pretext invocat frecvent şi în China sau Iran, majoritatea guvernamentală islamistă din forul legislativ de la Ankara a hotărât să aprobe o lege care înlesneşte supravegherea şi cenzurarea comunicaţiilor din internet: legea premite nu doar blocarea unor pagini din reţea, vai, fără un verdict judiciar, ci reclamă şi stocarea obligatorie, pe timp de ani de zile, a datelor documentând navigările în internet ale cetăţenilor.

Supravegherile internautice au permis aparatului său represiv să-i urmărească şi să-i pedepsească exemplar pe protestatarii anti-islamişti care-şi dăduseră întâlnire pe Facebook ori pe alte reţele de socializare spre a demonstra pentru democraţie în primăvara anului trecut.

De un sistem similar se folosesc de ani zile mai marii regimului comunist chinez, ca şi fundamentaliştii islamici iranieni, spre a pune sub obroc informaţile furnizate de apărătorii drepturilor omului şi de militanţii pentru democraţie.

Evident, oamenii lui Erdogan susţin că ar fi chipurile vorba să se protejeze familiile şi tinerii de droguri, pornografie, abuzuri sexuale şi alte orori de acest fel. Or, autorităţile islamiste au procedat la blocarea unor site-uri complet diferite. Şi anume a acelora care pun la dispoziţia opiniei publice înregistrări de convorbiri care documentează cum sunt mituiţi în Turcia demnitarii şi cum se face în mediul politic turc ca o mână (de pildă a ministrului energiei) s-o spele pe alta (bunăoară a primarului capitalei, Ankara).

Cei doi politicieni islamişti şi-au promis la mica înţelegere, un „ajutor” mutual concret implicând, între altele, construcţia unei benzinării la Ankara, ajutor menit să le amplifice şansele în alegeri. Cazul e simptomatic.

Inutil de subliniat că ultimele măsuri de cenzură se adaugă demersurilor sistematice de intimidare a oricărei forme de opoziţie şi consecutivei consolidări a autocenzurii practicate, de frica regimului, de tot mai mulţi jurnalişti, de tot mai multe ziare, posturi de radio şi televiziune.

În reacţie la criticile interne şi internaţionale (bunăoară ale OSCE, care s-a arătat îngrijorată de furia achizitivă de date a autorităţilor islamiste), oficialii de la Ankara au susţinut că Turcia s-ar bucura chipurile de o „deplină libertate a presei”. Şi că, după cum s-a exprimat un politician, „Turcia nu e China”.

Aşa o fi. Dar până când? Fiindcă la China pare a se pregăti Turcia să adere, în loc să intre, după cum afirmă Erdogan strident că ar vrea, în Uniunea Europeană.