Demonstraţiile de luni şi economia de piaţă

dicări de ordin personal.

Suma ce ar urma să le revină celor ce ar intra sub incidenţa sistemului reformat de asistenţă de şomaj este, în valoare de cumpărare, de douăzeci de ori mai mare decât pensia medie a unui pensionar ex-redegist, după 40 de ani de muncă. Atâta, doar, că se va renunţa la plata, de către stat, a chiriei şomerului.

Aşadar, nu poate fi vorba despre bani în protestul celor care-şi revendică astăzi titlul generic ”Demonstraţiile de luni”, asemeni mitingurilor de protest îndreptate împotriva regimului Erich Honecker. Sau, poate, în 1989, tot doar despre bani fusese vorba!

Luptătorilor pentru drepturi civice din acel an al prăbuşirii comunismului, titulatura preluată de protestatarii de astăzi, în special de cei de la Magdeburg, nu le sună bine. De fapt, atunci, demonstranţii, toţi demonstranţii, doreau cu totul şi cu totul altceva – un stat mai bun. Acesta însemna, în înţelesul unui cetăţean al RDG-ului, între altele, şi dreptul la un loc de muncă, securitate socială, protecţie socială pe viaţă. O viaţă de om – 60 de ani – trăită sub mai multe dictaturi nu este o şcoală eficientă pentru conştiinţa civică.

Libertatea este o şansă – iar unii dintre est-germani nu au înţeles aceasta la 15 ani după căderea Zidului Berlinului. Şi aici stă problema – şi, astfel, revolta unora dintre politicienii vest-germani este oarecum îndreptăţită: să fii contestat cu aceleaşi sloganuri cu care erau atacaţi funcţionarii unui regim dictatorial e destul de dureros. Democraţia, se pare, nu a convins, şi, aceasta, şi datorită greşelilor politicului.

Est-germanilor le pare din ce în ce mai mult că nu fac parte din existenţa statului. Statul, cred încă mulţi, trebuie să producă locuri de muncă. Alegerile libere nu folosesc la nimic, pentru că nimic nu se schimbă. Iar acum aceste reforme sociale, cu un stat care îţi promite că noul sistem va crea locuri de muncă – şi cum poţi să ai încredere într-un stat care nu a creat, nu crează şi nu va crea vreodată un loc de muncă?

E greu de acceptat că economia de piaţă este un organism de sine stătător, capabil să-şi genereze propriile căi de revigorare, propria medicaţie în caz de boală. Cu atât mai mult cu cât după reunificare, tot ce a fost iniţiativă est-germană a sucombat în viteza cu care Estului i-a fost făcută infuzia de ordine politică a Republicii Federale. De la discuţiile privind noua Constituţie până la desemnarea zonelor economice speciale. Dacă s-a întâmplat să se împotmolească ceva, statul se dovedea generos – în speranţa ca istorica şansă a reunificării să nu fie ratată.

Ceea ce a lipsit, însă, a fost şansa unei participări reale, a responsabilităţilor asumate, în politică şi în economie. Despre asta ar trebui să discute, acum, Puterea şi Opoziţia, indiferent de ”Demonstraţiile de luni” şi de consecinţele acestora.