1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Demolarea zidului şi propaganda antioccidentală

E de vină vestul pentru tensiunile cu Rusia, aşa cum a pretins ultimul lider sovietic, cu ocazia celebrării unui sfert de veac de la deşirarea Cortinei de Fier? Gorbaciov e un martor important. Dar are oare dreptate?

E de vină vestul pentru tensiunile cu Rusia, aşa cum a pretins, la Berlin, ultimul lider sovietic, cu ocazia celebrării unui sfert de veac de la deşirarea Cortinei de Fier? Gorbaciov e un martor important. Dar are oare dreptate?

Ne mai interesează oare ce părere are Mihail Gorbaciov despre ce s-a petrecut acum exact 25 de ani? Ne mai interesează că ex-liderul rus atribuie Apusului o vină pentru că ne-am afla "în pragul unui nou război rece", după cum afirmă el, textual? Probabil că da. Declaraţiie sale, potrivit cărora vestul şi-ar fi încălcat înţelegerile cu Moscova, extinzându-se spre est, în pofida unor prezumtive promisiuni de reţinere apuseană, precum şi reacţiile germane în parte foarte timide pe care le-au generat acuzele sale sunt semnificative.

Gorbaciov şi-a nuanţat, ce-i drept, poziţia într-un interviu cu televiziunea publică germană, ZDF, în care a admis că în trataivele 2 plus 4 Moscovei nu i s-a făgăduit niciodată imposibilul, recte renunţarea, de către un stat german unificat şi suveran, la extinderea spre est a NATO. Dar aserţiunile lui cu caracter generic şi larga acceptare în Germania, ca prezumtivă "realitate", a mitului violării angajamentelor occidentale faţă de Rusia, sunt foarte discutabile şi alarmante.

Ele conferă o cheie pentru înţelegerea diplomaţiei germane actuale, a raporturilor dintre Berlin, Washington şi Moscova, a dorinţei Republicii Federale de a evita orice s-ar putea interpreta în Rusia ca "provocare", pe de o parte, dar şi a „izolării politice externe germane” pe de alta. O izolare, pe care o deplângea, la 10 noiembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung.

În plus, evenimentele din 1989 pot transmite în continuare, inclusiv românilor, un puternic semnal de speranţă, într-o vreme grea. Sau, dimpotrivă, interpretarea consecinţelor lor pot consolida atitudinile antioccidentale şi alimenta deznădejdea multora.

La Berlin, în prezenţa Angelei Merkel au avut loc duminică ample manifestări de celebrare a demolării zidului berlinez. S-au înregistrat discursuri în Bundestag, între care se cuvin subliniate îndeosebi cuvintele de bun simţ rostite, în chip memorabil, de Wolf Biermann, poet, cântăreţ, ex-disident, mazilit cândva de regimul comunist.

„Sunteţi restul mizer al unui ev depăşit”, le-a spus el, de la obraz, foştilor comunişti, al căror partid, „Stânga” e reprezentat, nu fără manifestări periodice de trufie şi de cecitate istorică, în Bundestag. Gruparea lor, succesoare a partidului comunist estgerman ar putea prelua conducerea guvernului regional din Turingia, în ciuda neîncrederii stârnite multora, în frunte cu preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, de formaţiunea care a deţinut cândva monopolul puterii în fosta RDG.

E partidul care a construit zidul spre a-i împiedica pe estgermani să aleagă libertatea fugind în vest, iar moştenitorii săi refuză, parţial, să admită că totalitara Germanie comunistă a fost opusul unui stat de drept.

Cancelarul a primit oaspeţi care au jucat un rol cheie în demontarea Cortinei de Fier. Între ei, fostul premier maghiar Miklos Nemeth, fostul preşedinte polonez Lech Walesa şi ultimul şef de partid şi de stat sovietic, Mihail Gorbaciov. Odată în plus cei prezenţi în Senatul Berlinez s-au ridicat în picioare spre a-l onora pe fostul lider de la Kremlin, care, în 1989, le-a permis germanilor să se reunifice şi să pună capăt războiului rece, după aşa-zisa „cădere” a zidului berlinez.

S-a vorbit frecvent despre „căderea zidului Berlinului”. Or, expresia conţine o eroare serioasă. În fapt acest zid n-a „căzut”, cum se afirmă nereflectat, ci s-a văzut demolat.

Estgermanii au pus ei înşişi umărul să-l dărâme. Cetăţenii Germaniei răsăritene, comunizate şi menţinute în captivitate de sovietici timp de patru decenii protestaseră masiv împotriva împilării sistematice a oamenilor de rând, la care se deda regimul comunist.

Noţiunea de "cădere" induce în eroare, fiindcă sugerează că revoluţiile din 1989 ar fi fost consecinţa unei politici a elitelor, a unor opţiuni de "sus", adoptate prin ignorarea sau punerea în paranteze a voinţei naţiunilor. Ceea ce e fals.

În vara anului 1989, încurajaţi de regimul permisiv instaurat la Moscova şi exasperaţi de dictatură, estgermanii începuseră prin a lua cu asalt ambasadele occidentale de la Budapesta şi Praga, şi prin a cere, în masă, plecarea definitivă din „raiul comunist”. Fără pic de recunoştinţă faţă de „binefăcători” de genul Honecker (sau Ceauşescu), faţă de predecesorii şi de stăpânii lor de la Moscova, estgermanii continuaseră prin a demonstra paşnic, pentru democraţie şi stat de drept, în marile oraşe germane .

Evident, nu trebuie subestimat rolul marilor puteri în reunificarea Germaniei, nici al tratativelor 2 plus 4 care au dus la semnarea unui acord ce poate figura ca tratat de pace şi a prefaţat încheierea războiului rece.

A fost, după cum se vede, un final provizoriu. Precaritatea acestui "final" foarte aproximativ a ieşit în evidenţă intermitent, în anii 90, în timpul războaielor iugoslave şi a confruntării cecene, precum şi a degradării galopante a democraţiei ruseşti. S-a manifestat şi un deceniu mai târziu, după izbcunirea războaielor declanşate de atentatele teroriştilor islamişti, de la 11 septembrie 2001, pentru ca speranţele de „caldă” pace între est şi vest să-şi dea duhul definitiv, odată cu agresiunea antiucraineană a Rusiei.

Uimitor e, în context, numărul relativ redus de formatori de opinie care conferă, în Germania, o pondere justă atât factorilor decisivi ai procesului demolării zidului berlinez, cât şi determinărilor politice majore din faza ulterioară. Prea mulţi îşi demonstrează lipsa de discernământ, întrucât se înclină encomiastic în faţa unui Gorbaciov relativ neputincios, în 1989, care în 2014 ar trebui nu să fie elogiat, ci să şocheze şi să işte condamnări, în măsura în care ultimul lider sovietic îi ia apărarea lui Vladimir Putin, în loc să admită că demolarea zidului e o opera magna realizată în comun.

La ea contribuiseră esenţial papa Ioan Paul al II-lea, un suveran pontif polonez cu o clară înţelegere a răului totalitar nazist şi comunist, precum şi lupta temerară şi multă vreme solitară a Solidarnosc. Un rol cheie revenise şi hotărârii lucide a preşedintelui american, Ronald Reagan, de a proceda la reînarmarea alianţei nordatlantice.

Această decizie lăsase în offside superputerea sovietică, a cărei conducere a înţeles că nu poate ţine pasul cu progresul tehnologic american şi că, pe cale de consecinţă, Uniunea Sovietică are nevoie de ample reforme. Tentativa de a le pune în aplicare a dus la pulverizarea imperiului comunist şi a Uniunii, pe care încearcă s-o refacă azi Vladimir Putin.

Apoi, în ciuda afirmaţiilor hazardate ale lui Gorbaciov, vestul n-a celebrat triumfător demolarea URSS, ci victoria democraţiei. La rândul ei, extinderea spre est n-a constituit un demers unilateral. A fost şi e un proces dorit şi revendicat de popoarele esteuropene, a căror suveranitate şi al căror drept la autodeterminare se văd în continuare contestate de un intolerabil "drept de veto", pe care şi-l arogă imperiala Moscovă în politica lor externă.

Prin urmare, chiar dacă în ultimii 25 de ani Occidentul a comis la rândul său o serie de greşeli, Gorbaciov, departe de a avea dreptate, vehiculează teze false şi periculoase, care convin de minune neostalinismului cu tentă fascistă, marca Putin.

În acest context, Germania, ale cărei interese externe sunt cu precădere comerciale, tinde sistematic să adopte poziţii pacifiste, ori moderate şi aparent pragmatice, punându-şi cenuşă în cap inclusiv în raporturile cu regimuri autoritare, dictatoriale sau totalitare.

Berlinul pare a uita uneori că lumea globalizată nu e mai puţin nesigură şi periculoasă decât cea bipolară a războiului rece. În aceste condiţii, alianţa cu America rămâne indispensabilă în ciuda multiplelor fricţiuni americano-germane din ultimul deceniu.

În fine, există destule regimuri, faţă de care s-ar impune o politică fermă, de natură să descurajeze orice agresiune, de genul celei girate cândva de Ronald Reagan. Printre ele, regimul ex-kaghebistului Putin. I-ar sta bine unui Gorbaciov octogenar, la 25 de la demolarea zidului berlinez, să înţeleagă în fine acest lucru elementar.