1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Democraţia apuseană în criză existenţială

În spaţiul politic apusean se ţin lanţ alunecările de teren. Seismele declanşatoare nu sunt obişnuite. Din pricina lor, democraţia se confruntă pretutindeni cu pericole fără precedent din epoca interbelică încoace.

Şi nu li se întrevede sfârşitul. Căci peste ocean au loc, pe moment, o revoluţie anti-establishment soldată cu succesele lui Donald Trump şi Bernie Sanders, precum şi o mai slabă răzmeriţă internă, conservatoare, împotriva propriului candidat anti-establishment, al partidului republican. Destabilizarea, polarizarea şi radicalizarea electoratului au atins, astfel, dimensiuni insolite pentru americani. Iar autismul celor două tabere care se confruntă pentru preşedinţie pare acut şi insurmontabil. Blocajul anunţat pare nesoluţionabil şi potenţial generator de confruntări violente.

În Regatul Unit şi în afara lui mulţi au răsuflat uşuraţi după alegerea primului primar musulman al Londrei, fost avocat, dacă nu şi amic al unor extremişti islamişti. Căci suprinzătorul edil nou al capitalei britanice s-a distins ca „pro-european”. Pripita concluzie a multora i-a determinat să considere că englezii s-ar opune, în majoritate, unui virtual brexit. Cum şi cei mai mulţi scoţieni favorizează, potrivit sondajelor, menţinerea Marii Britanii în Comunitate, pericolul unei ieşiri li s-a părut exclus.

Eroarea acestui calcul optimist e evidentă. Căci, în favoarea noului primar al capitalei britanice s-au pronunţat nu doar cartierele preponderent musulmane ale Londrei şi electoratul clasic, laburist. Pe anglo-pakistanezul Sadiq Khan l-au votat, concomitent, mulţi europeni stabiliţi în capitala Angliei. Oameni care nu vor avea drept de vot în referendumul privind ieşirea Regatului Unit din UE.

Puţini realizează, simultan, că sufragiul pentru Sadiq Khan e un vot populist. Căci în fruntea partidului său e Jeremy Corbyn, un populistul de stânga sub a cărui conducere laburiştii britanici şi-au autodepăşit recordurile negative. Au provocat cele mai numeroase scandaluri din pricina ieşirilor antisemite ale unor demnitari ai partidului. Iar în Scoţia, au înregistrat, concomitent, cele mai catastrofale rezultate din întreaga lor istorie. În timp ce populismul de dreapta câştigă teren.

Mişcările tectonice care zguduie scena politică germană

Că universul anglo-saxon, prin tradiţie un bastion al democraţiei liberale, se resimte deci grav, e edificator în sine pentru dificultăţile enorme confruntând societăţile deschise.

Prima victimă a populismului dezlănţuit? Cancelarul demisionar austriac Werner Faymann

Prima victimă a populismului dezlănţuit? Cancelarul demisionar austriac Werner Faymann

Partea continentală a Europei pare însă şi mai ameninţată. Triumfuri fără precedent ale populiştilor zgâlţâie, pe moment, din temelii, Franţa şi Austria, al cărei cancelar, Werner Faymann, tocmai a aruncat prosopul.

Net mai îngrijorătare, căci în cauză e Germania, sunt sucesele AfD. Istoricul german Paul Nolte a declarat, mai nou, că atmosfera în politică actuală, marcată de ascensiunea populismului, îi aminteşte de anii 20 ai veacului trecut. Din unghiul său, „Germania e angrenată într-o "criză de noimă", o criză existenţială "a modernităţii”.

Îmi pare că Germania nu se zbate singură în această criză afectându-i identitatea şi orientarea în modernitate. Extraordinarul vânt din pupa cu care navighează în prezent Afd - Alternativa pentru Germania - a dislocat realmente câmpul politic german şi l-a însemnat adânc.

L-a arat şi grăpat de o manieră care s-ar putea vădi mai temeinică decât tot ce s-a petrecut după război în Republica Federală. Migraţia spre centru-dreapta a social-democraţiei în epocile Brandt, Schmidt şi Schröder se soldase cu disidenţe la extrema stângă a spectrului politic, din care s-au ivit rând pe rând mişcarea ecologistă şi noua formulă, pan-germană, a postcomuniştilor din Partidul Stânga.

Versiunea germană a revoluţiei populiste

Dar nimic nu se compară cu desfiinţarea paradigmei postbelice care, după cum reliefase la un moment legendarul şef al Uniunii Creştin-Sociale bavareze, Franz-Josef Strauß, a exclus orice construcţie democratică la dreapta creştin-democraţiei. Or, modul în care Angela Merkel a gestionat succesivele crize europene izbucnite după 2008 şi în special cutremurul de grad maxim al migraţiei, precum şi reorientarea spre centru-stânga a CDU, au iscat nemulţumiri de proporţii apte să distrugă această paradigmă şi să genereze o construcţie eventual catastrofală.

De remarcat, în context, că iritările provocate de cursul cancelarei par să se fi dovedit mai ample decât s-ar putea explica în mod convenţional sau conjunctural. Dincolo de ocuparea segmentului naţional-conservator al scenei politice de către un nou partid, populist, anti-european şi potenţial anti-conservator şi anti-democratic, insatisfacţiile produse la dreapta de aşarnarea Angelei Merkel ar fi scindat şi conservatorismul creştin unional, dacă dăm crezare aprecierilor unor demnitari ai CSU.

Care, spre a nu-şi vedea electoratul migrând la populişti, se pregătesc, fapt iarăşi parţial fără precedent, să-şi prefacă partidul dintr-o formaţiune regională într-una de impact naţional, poziţionând-o în următoarele campanii electorale împotriva cancelarei şi, prin urmare, a surorii lor unionale, CDU.

Neîncrederea în elite şi aporia democraţiilor

Frauke Petry, şefa AfD

Frauke Petry, şefa AfD

Pe scurt, situată la dreapta liberal-conservatorismului clasic, dar şi, vai, în tabăra putinistă, formaţiunea intitulată AfD i-a băgat pe bună dreptate în sperieţi pe veritabilii democraţii germani. Nu doar pentru că a reuşit să sustragă voturi tuturor partidelor parlamentare şi se arată de un dinamism uluitor. Ci pentru că, în numele apărării Occidentului creştin, a generat o configurare potenţial antioccidentală, ce nu dispare nici prin ignorare şi nici prin demonizare, ci reclamă o confruntare activă şi abilă, a cărei cheie liberalismul şi conservatorismul clasic încă n-au depistat-o.

Dacă creştin-democraţia germană nu va reuşi să-şi reocupe poziţiile pierdute la dreapta ei, e previzibil ca scena politică germană să se modifice radical şi durabil. Partidele populare se vor topi şi contopi cu alte formaţiuni la stânga şi centrul spectrului politic, făcând loc la dreapta unui populism gonflat la proporţii fără precedent. Ar rezulta un blocaj poate şi mai grav decât cel care afectează acum scena americană.

Problema poate cea mai gravă rezidă în aspectele psihologic, ideatic şi lingvistic ale acestor blocaje. În cauză e incapacitatea celor care, pe drept, se tem de populism, de a-l combate prin argumente şi mijloace din arsenalul politic raţional. În speţă, de a-l contracara desfiinţând fenomenul neîncrederii în establishment care-l alimentează.

E vorba, nota bene, de o neîncredere în democraţie, pe care, parţial, a generat-o nu doar propaganda totalitară, ci însăşi elita, manifestându-şi iraţional, agresiv şi nedemocratic, deci angoasant, aderenţa la corectitudine politică. Altfel spus, căile de atac raţionale în contra populismului par ele însele discreditate, de vreme ce instrumentele cu pricina sunt asociate, în mare măsură iraţional, chiar elitei generatoare de mefienţă şi angosă, precum şi unei prese defăimate ca obediente, falsificatoare şi, ca atare, decredibilizate.

Nu e deci clar deloc cum s-ar putea ieşi din ceea ce pare o imensie aporie la scară apuseană, înainte ca generalizarea neîncrederii şi populismele să provoace, prin alegeri, pagube ireparabile construcţiei europene şi democraţiilor occidentale.