1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Democraţia şi codaşii la învăţătură

Francois Fillon propune cooperarea cu Rusia lui Putin. Iar Angela Merkel îşi prelungeşte alianţa cu stânga. Chiar nu mai învăţăm? În acest caz, atât UE, cât şi democraţiile europene riscă să ajungă şi să rămână pe dric.

O atentă şi capabilă jurnalistă din România îşi anunţa cititorii că “o rezoluţie a Parlamentului European acuză propaganda anti-europeană efectuată de Russia Today, de aşa-zise agenţii de ştiri şi troli virtuali, care atacă valorile democratice, pentru a diviza UE”.

Oh, cât de adevărată este ştirea cu privire la agresiunea internautică a Rusiei. A jucat un rol proeminent şi în campania electoral americană, soldată, spre surpriza multora, cu victoria candidatului preferat la Moscova, şi aplaudat la scenă deschisă în Duma de Stat. Joacă un rol cheie şi în aţâţarea pasiunilor naţionaliste în România şi Republica Moldova.

Dar informaţia referitoare la propaganda rusă nu e nouă. Am analizat-o şi comentat-o în repetate rânduri la Deutsche Welle. De pildă în 2012, când o insinuantă Voce a Rusiei miza nu doar pe forţe proprii, ci mai cu seamă pe Antena 3 spre a pune la cale a doua suspendare din funcţie a lui Traian Băsescu. Recoltam atunci varii puneri la punct isterizate nu doar de la Moscova, ci şi de la subţiri analişti autohtoni. Potrivit cărora cuplul Ponta-Marga nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea a bucate fine, gătite la Kremlin. Departe de orice putinism, Ponta trecea în capul lor drept "reformist”. Şi nu de orice fel, ci unul cu "ambiţii europene”. Halal.

Semnalele de alarmă n-au ajutat prea mult nici în vest. Unde s-a perpetuat fără succes palpabil diplomaţia pe bază de “realpolitik”. Care a continuat să încurajeze din răsputeri sărituri ale calului performate de un Putin, Erdogan şi compania populistă păstorită de la Kremlin. Rezultatele acestei falimentare politici externe care, în manual, se numeşte împăciuitorism, se văd azi cu ochiul liber, de la Moscova la Washington, de la Peking la Ankara. Casandra a avertizat odată în plus de pomană. În Franţa, Fillon e popular. Forţa Occidentului, aceea de a învăţa şi de a-şi corecta politicile rele e parcă, definitiv, de domeniul trecutului.

Mai grav, liderii centrişti care se pregătesc să acceadă la cârma Franţei şi Germaniei în 2017, dacă electoratul îi va accepta, nu par să fi înţeles mare lucru din falimentul politic al elitelor apusene.  În acest context n-ar fi avut nevoie de predicţiile Casandrei. Imperativă ar fi fost în schimb o evaluare onestă a voinţei manifestate de occidentali în consultări electorale precum cel soldat, prin referendumul britanic, cu Brexit, iar peste ocean cu succesele lui Trump şi Sanders. În lipsa unor aprofundări sociologice ţinând, elementar, de datoria oricăror oameni politici serioşi activând în democraţii liberale, ar fi fost suficientă studierea atentă a manualelor de politologie. Şi n-ar fi fost nevoie de doctorate ori de un geniu intelectual pentru ca, după lectura lor, să se înţeleagă că, în lupta contra revoluţiei populiste aflate pe cale de a răsturna Europa şi America, marile coaliţii stânga-dreapta sunt pernicioase în cel mai înalt grad. Căci alianţele dintre conservatori şi socialişti sau social-democraţi sfârşesc, întotdeauna, prin a întări extremele.

Această legitate era notorie şi în epoca în care populismul nu-şi făcea de cap în Europa. Cu atât mai important ar fi ca dreapta şi stânga democratică să o respecte, spre a lua vântul din pupa extremiştilor. La fel de clar ar fi trebuit să fie că, dacă electoratele o ţin una şi bună cu voturile lor de protest, această atitudine nu e defel semn de irecuperabilă prostire ori demenţă. Că e, pur şi simplu, expresie firească nu doar a unor incertitudini identitare şi temeri economice legitime, ci şi a crâcnirilor, cârtelii şi revoltelor contra unei vieţi politice percepute a fi dirijate netransparent, pe sub tejghea, într-un dispreţ total faţă de oamenii de rând, de reguli şi bun-simţ.  

Or, ca şi cum s-ar fi născut azi, n-ar fi apucat să asimileze vreo regulă şi nici n-ar fi recepţionat mesajul electoratelor, experimentaţii lideri de la Berlin şi Bruxelles îşi continuă cu aplomb şi superbie politicile habarniste. Săptămâni în şir şeful creştin-democrat al Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, a bătut toba spre a-i convinge pe colegii săi din Partidul Popular European să sfideze regulile jocului şi înţelegerile mai vechi şi să accepte şi un al treilea mandat de preşedinte al PE, râvnit fierbinte de social-democratul Martin Schulz.

În urma iritărilor masive pe care le-a iscat Juncker şi a refuzului categoric al colegilor lui de partid popular, social-democratul Schulz a bătut în retragere şi a anunţat că se întoarce în Germania, spre a candida în alegerile legislative de anul viitor. Pe moment e negociat fie ca viitor candidat la funcţia de cancelar din partea partidului social-democrat, fie ca ministru de externe, pentru cazul probabil al accesului la preşedinţie al actualului şef al diplomaţiei germane, tovarăşul său de partid, Frank-Walter Steinmeier.

Or, lui Schulz şi liderilor partidului său ar trebui să le fie clar că eurocraţii sunt detestaţi cordial de acea parte muncitorească a electoratului cândva social-democrat, care îngroaşă mai nou rândurile populiştilor germani. Dar mai vrea oare SPD să recupereze acest electorat? Sau mai degrabă l-a dat pierdut, acceptă să se îngroape democraţia şi acţionează pe principiul după noi potopul? 

Cu Schulz ca diplomat şef al Berlinului şi cu Steinmeier ca preşedinte al Germaniei acceptat ca atare de şefa executivului berlinez, se consolidează impresia că Angela Merkel, care a anunţat că va candida pentru un al patrulea mandat de cancelar, crede că poate câştiga pe mâna perpetuării vechilor politici şi alianţe creştin-sociale. Întrucât i-au asigurat mult timp puterea, ea şi CDU au evacuat de dragul lor spaţiul conservator al spectrului politic încasând, ca atare, înfrângeri electorale repetate, aproape la fel de zdrobitoare ca seria care a generat prăbuşirea în insignifianţă a social-democraţiei germane.

Să fie chiar imposibil să se înţeleagă la Berlin că, pentru democraţie, e imperativă revenirea la valorile tradiţionale ale stângii şi dreptei? Că doar onesta cale-ntoarsă ar mai putea salva partidele democratice, amendate usturător şi repetat tocmai pentru că, decuplate de propriile popoare, şi-au vândut perpetuarea prezenţei colective la cârmă ca pe un soi de eternă “lipsă de alternativă”?  

Autor: Petre M. Iancu