Democraţia şi excesul de deşteptăciune

Spectacolul scrutinului austriac şi al ascensiunii populismelor occidentale are toate motivele să ne umple deopotrivă de melancolie şi îngrijorare. Meditând la consecinţele lui n-avem cum să nu realizăm că neadecvarea la democraţie nu e doar consecinţa stupidităţii gloatei, ci şi urmarea unui oarecare exces de deşteptăciune a elitei.

Nu e, altfel spus, doar efectul prostiei lui "Mitică", omul care, deşi votează, nu ştie adesea despre ce e vorba în propoziţie şi cu ce anume se mănâncă democraţia, nefiind, deci, în stare de un sufragiu avizat, de un vot nehazardat, ci dat în cunoştinţă de cauză. Neghiobia votului aiurea l-a exasperat cândva pe H.R. Patapievici într-atât, încât, întru apărarea democraţiei, gânditorul român a sugerat la un moment dat utilitatea revenirii la votul cenzitar.

La rândul său, Andrei Pleşu subscrie, după cum relevă el însuşi, celebrei definiţii churchilliene a democraţiei. Potrivit fostului premier britanic, care l-a îngenuncheat pe Hitler, democraţia este "cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepţia tuturor celorlalte".

E, "carevasăzică", potrivit lui Pleşu, "greu fără democraţie, dar nici cu ea nu putem dormi liniştiţi. Cu ce e superior - te întrebi inevitabil - hazardul alegerilor democratice (care aduc pe scenă cohorte întregi de parlamentari, miniştri, primari, prefecţi, consilieri judeţeni pe care nu vrei să-i auzi şi să-i vezi, darămite să le dai pe mînă soarta ta şi a naţiei), cu ce e, deci, superior acest hazard 'generos' hazardului eredităţii monarhice (care poate aduce la vîrf personaje nereuşite, dar măcar cu un coeficient - mai puţin ipocrit - de 'fatalitate'). De ce ar fi votul lui Mitică mai 'onest', mai ştiutor, mai îndreptăţit, decît votul întîmplării sau al Providenţei?" se mai întreba, în iulie trecut, Pleşu, într-un memorabil text, intitulat "Melancolic, despre democraţie".

Replica necesară întru înlăturarea acestei nedumeriri pare simplă. Dacă se dovedeşte o opţiune greşită (de pildă pentru libertatea, demnitatea şi prosperitatea unui popor) votul democratic se poate, la rigoare, anula, sau rectifica, după un răstimp limitat la câţiva ani de mandat. Ereditatea nu. Democraţia liberală, reală, funcţionează graţie libertăţii, în speţă a dreptului la vot, prin acest mecanism de autocurăţire şi autoameliorare periodică. Iată ce face "acest hazard generos" superior "hazardului eredităţii monarhice".

Pe de altă parte, nu sunt defel sigur că suntem îndreptăţiţi să-i dispreţuim pe Mitici, chiar dacă ar exista temeiuri să ne considerăm mai bine informaţi decât ei şi mai capabili să procesăm politic informaţiile culese din surse mai valabile decât cele de la care, vai, se adapă ei. Nu văd de ce am crede acest dispreţ platonician mai legitim decât cel nutrit de orice tiranie, inclusiv cele totalitare, faţă de plebe.

Andrei Pleşu nu e, desigur, un antidemocrat. Dimpotrivă. Dar pare a împărtăşi o oarecare nerăbdare faţă de mulţime, proprie unei bune părţi a elitelor europene. Nu doar a celor răsăritene, ci şi a celor apusene, de care, înfuriaţi de relativism şi corectitudine politică, esteuropenii se delimitează tot mai clar, mai net şi mai frecvent.

De la Gustave le Bon la Jose Ortega y Gasset, Sigmund Freud şi Hannah Arendt, precum şi, în altă cheie, la Elias Canetti, în gândirea apuseană s-a manifestat o îndelungată tradiţie a meditaţiei pesimiste asupra masei, a iraţionalităţii şi neajunsurilor ei. Până la un punct, mefienţa faţă de mase e absolut justificată.

Dar se remarcă şi în Occident existenţa unui soi de "exces de inteligenţă" raportat problematic nu doar la mase ci şi la electorate şi naţiuni. În cauză pare a fi un complex de superiorite vecin cu nesocotirea furioasă a celor "de la talpa ţării" în numeroase luări de poziţie prilejuite de ascensiunea populismelor în vest. Ca şi cum de vină pentru această ascensiune, neîndoielnic benefică tendinţelor autoritare şi, cert, periculoasă pentru democraţii şi state de drept, ar fi exclusiv prostimea, nu şi o elită apuseană care a crezut că poate rezolva problema demonizând orice raportare critică la superbia ei.

Acest autism vede enorm şi simte monstruos paiul din ochiul adversarului, dar nu remarcă pentru nimic în lume bârna din privirea proprie. Nu admite, prin definiţie, critici la adresa unui establishment birocratizat, postnaţional şi postreligios, postulând practic, prin marginalizarea oricăror critici, infailibilitatea sa.

Problemele confruntând democraţiile apusene mi se par a se datora în bună parte tocmai acestui autism generând autism şi autoritarism şi de cealaltă parte a baricadei politice. Precum şi excesului de inteligenţă. Care poate fi, se ştie, vecin nu doar cu geniul, ci şi cu nebunia.

Din această zonă a intelighenţiei esteuropene, situate de cealaltă parte a baricadei, mi s-a reproşat recent, schizofrenic, că aş face "propagandă merkeliană, corectă politic". Reproşul nu ţine seama de numeroasele mele luări de poziţie publice, critice faţă de o serie de opţiuni ale guvernului german. Articolele mele au apărut într-o vreme în care partizanii făţişi ori disimulaţi ai populismelor actuale, avertizând mai nou strident, spre bucuria propagandei putiniste, împotriva "democraţiilor totalitare", a "etatismului" şi a "islamului", îşi mai ştergeau nasul şi caşul de la gură.

Cu asemenea "prieteni" e clar că democraţia nu mai are nevoie de duşmani.