1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Demisie sau demitere?

În politica românească nu a fost inventată încă instituţia demisiei. Considerată a fi, în toate situaţiile, o înfrîngere ruşinoasă, demisia este evitată cu orice preţ.

default

Nu toată lumea este convinsă că ministrul Tineretului ar trebui să demisioneze. Dar acest lucru e secundar. Faptul că Monica Iacob Ridzi nu demisionează aduce aminte şirul lung de oameni politici contestaţi, care s-au încăpăţînat pur şi simplu să rămînă în funcţie. A demisiona pare un semn de slăbiciune şi este notabil faptul că nimeni nu a dat de înţeles că demisia poate fi, dimpotrivă, şi un semn de tărie. Cu excepţia poate a preşedintelui, Traian Băsescu, care a demisionat cu ani în urmă din Parlament cu intenţia de a scăpa de confuziile morale care s-ar fi creat inevitabil dacă ar fi rămas la adăpostul imunităţii. Tot el sugerase că demisia este un semn de tărie atunci când a anunţat, în Piaţa Universităţii, că va demisiona dacă va fi suspendat din funcţie şi se va prezenta din nou în alegerile prezidenţiale. Atunci însă s-a răzgândit, dezamăgindu-i pe unii dintre admiratorii săi care ar fi fost dispuşi să dea 4 ani de mandat pentru o clipă de sublim.

De atunci nimeni nu a mai manipulat demisia în nici un fel posibil. Cei care au demisionat totuşi din funcţie, ca miniştrii liberali, Alexandru Athanasiu, Traian Remeş sau Tudor Chiuariu, au făcut-o abia atunci când demiterea lor era iminentă şi inevitabilă.

Demisia continuă aşadar să pară o slăbiciune, în timp ce refuzul ei trece cu siguranţă drept o tărie de caracter. Monica Iacob Ridzi a declarat, de altfel, chiar cu aceste cuvinte, că « a demisiona în momentul acesta ar fi cu siguranţă o probă de laşitate. »

Mai este ceva însă care nu se vede din afara partidelor. Tăria miniştrilor de a nu demisiona se bazează nu atât pe trăsături înnăscute, cât pe solidaritatea colegilor. E adevărat că anii din urmă de presiuni publice moralizatoare au creat o breşă în această solidaritate lipsită de spirit critic. Cezar Preda, vicepreşedinte democrat liberal, a denunţat ceea ce el a numit « solidaritate ţigănească », dar el pare să facă excepţie. Solidaritatea de clan, loialităţile care trec dincolo de morală şi de lege au fost cimentul partidelor politice. Şi dacă partidele au respins votul uninominal este pentru că acest sistem electoral distruge cimentul partidelor de clan şi îl înlocuieşte cu alte tipuri de loialităţi în care individualitatea este mai bine pusă în valoare. Într-un partid, spunea cineva care s-a înscris foarte recent în PD-L, nu trebuie să te simţi « ca într-o cazarmă ».

Dar atâta timp cât partidul continuă să fie o cazarmă, demisia este ceva prea civil, prea delicat şi prin urmare se practică numai demiterile.

Autor: Horaţiu Pepine (DW–Bucureşti)

Redactor: Robert Schwartz