Demenţa irumpe în politică

Aceasta spre paguba tuturor celor care îşi doresc pacea, democraţia şi buna înţelegere între popoare.

Oseţii nu vor în ruptul capului să fie gruzini. Georgienii nu vor în ruptul capului să-i lase să devină ruşi. Iar ruşii nu se dau în lături să violeze fără jenă dreptul internaţional, invadând un stat suveran pentru a-i debarca liderul democratic ales, ori măcar a-l destabiliza.

De la înălţimea noii ei puteri energetice şi comerciale, din pricina căreia bună parte din vestul Europei a început să tremure de frica Moscovei, Kremlinul a început să ameninţe şi alte state ex-comuniste, membre ale UE şi alianţei noratlantice.

Polonia bunăoară face parte din acele state, care n-au aparţinut niciodată Uniunii Sovietice şi au părăsit de mult zona gri a insecurităţii, alcătuind ţara nimănui dintre frontierele ruseşti şi cele aparţinând organizaţiilor occidentale.

De teama neo-imperialismului rusesc, Polonia a reacţionat la barbaria din Caucaz, solidarizându-se cu Georgia cot la cotcu alte state postsovietice, precum Ucraina şi republicile baltice. Clar orientate spre vest şi hotărâte să ţină piept tentativelor de intimidare ale Moscovei, acestea sunt şi statele cele mai acut puse în pericol de ambiţia Kremlinului de a-şi reface în pas alergător sferele de influenţe ruseşti.

Imediat după invazia rusă în Caucaz, Varşovia şi Washingtonul şi-au redus pretenţiile şi au sfârşit prin a semna controversatul şi îndelungat negociatul acord privind staţionarea în Polonia unui părţi a scutului american antirachetă.

În reacţie, Rusia şi-a dat frâu liber furiei, ameninţând într-un mod cu totul iraţional Polonia, cu un eventual atac nuclear preventiv.

Noua glaciaţiune în raporturile est-vest nu e singura în care s-a manifestat plenar, în ultima vreme, lipsa de discernământ politic caracteristică unor regimuri autoritare sau totalitare.

Iranul fundamentalist-islamic a vehiculat în repetate rânduri spectrul unui proxim genocid, însoţindu-şi neostoit planurile nucleare cu revendicări de „ştergere de pe harta globului” a Israelului.

În ultimii ani, diverşi ziarişti precum Seymour Hersh s-au făcut ecoul unor ameninţări paralele, afirmând că administraţia americană ar proiecta să distrugă reactoarele atomice realizate de ruşi în Iran, folosindu-se în acest scop de bombe nucleare. Potrivit lui Seymour Hersh, preşedintele Bush şi consilierii săi consideră că preşedintele iranian este un potenţial nou Adolf Hitler, Casa Albă fiind convinsă că soluţionarea conflictului cu Teheranul nu este posibilă decât prin intermediul unei schimbări de regim.

Or, adversitatea americană e cât se poate de firească, date fiind declaraţiile dezaxate ale actualului executiv iranian, susţinerea multor grupări teroriste din Orientul Mijlociu şi sfidarea de către Teheran a Comunităţii Internaţionale în chestiunea îmbogăţirii uraniului.

Pe de altă parte însă, îngrijorează proliferarea globală a ameninţărilor nucleare. Indiferent cine le reiterează, şi care sunt intenţiile veritabile ale celor ce le formulează, tot mai frecventa lor vehiculare este gravă. Fiindcă şi vorbele iscă o dinamică proprie. Iar materializarea lor s-ar putea la un moment dat să scape de sub orice control.