Delatorii printre noi

În ultimele două decenii s-a scris mult, dar din păcate neconsecvent şi fără prea mare impact, despre reţelele alcătuite din oamenii fostelor servicii secrete comuniste din estul Europei. Modul în care pilonii şi membri de rând ai acestei reţele continuă să aplice şi să adapteze vechile metode de urmărire, infiltrare, intimidare şi intoxicare s-a studiat prea puţin sistematic.

Prea puţini au depistat la timp manevrele, manipulările şi conspiraţiile în toată regula orchestrate de această reţea spre a ucide în faşă autentica democratizare şi epurare morală a României şi a astupa gura politicienilor sau ziariştilor incomozi.

Prea rar s-au găsit spirite suficient de lucide să se revolte din pricina insalubrelor reziduuri securiste prosperând în chiar elita ţării, ori să se arate scandalizate de sistematica blocare, de către reţeaua securiştilor şi delatorilor, a oricăror tentative de curăţire a societăţii româneşti.

Eliminarea lor din viaţa publică revendicată de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a dat greş, la fel cum jalnic a eşuat faimosul apel către lichele. Departe de a dispărea, reţeaua s-a umflat, s-a căpătuit şi controlează mare parte din presa românească.

Cum lucrează reţeaua când nu pune mâna pe trusturi întregi de presă cu tot cu televiziunile lor nu e totuşi greu de ilustrat. Se încearcă realmente combaterea corupţiei, ridicate la nivel de sistem de către foşti potentaţi ai regimului comunist?

Se ivesc în acest caz prompt martori mincinoşi, probe şi rapoarte false despre corupţia prezumtivă, de nimic dovedită, a iniţiatorilor acestei lupte. Dosarul „Băsescu şi flota” e emblematic, în context.

Dar dacă omului cu pricina nu i se pot în veci pune în cârcă matrapazlâcuri pentru că e prea curat? Nici o problemă. Ca din jobenul prestidigitatorului i se dezgroapă din dosare un trecut imaginar. La iveală, în cazul Monicăi Macovei de pildă, iese cariera de procuror pasămite „ceauşist”.

Ca prin farmec, trecutul alb al unui om devine greu şi negru-cenuşiu de cantitatea imensă de noroiul cu care băieţii cei isteţi ştiu să arunce.

Nici încercarea de discreditare a scriitorilor, savanţilor şi ziariştilor care insistă să atace, să identifice persistenţa în instituţii cheie ori în viaţa publică a „structurilor” nu e prea greu de organizat. Comentariile condamnând clar şi fără echivoc pactul cu diavolul al turnătoriei la poliţia politică îi deranjează mult pe delatorii dintre noi.

În replică, se practică acuza fie prin intermediul anonimei fie atacul sub centură administrat direct. I s-a decernat premiul Nobel unei scriitoare ale cărei pagini sunt pătrunse de spiritul condamnării riguroase şi fără echivoc a sistemului totalitar?

Răspunsul nu va întârzia. I se va pune Hertei Müller în cârcă ba etnia şi o închipuită ură împotriva „întregului popor român”, ba chiar şi, la modul cel mai imund, că n-a refuzat cândva, în tinereţe, „un premiu UTC”.

Tipice pentru un anume modus operandi marcând stilul şi caracteristicele inconfundabile ale contraofensivelor securistice, susţinute adesea de invidia şi vanitatea unor autori ce se cred subestimaţi sunt două manevre.

Una, deosebit de perfidă, e recursul de tip nazist, legionar şi stalinist la instinctul şi sentimentul patriotic şi la reflexele antisemite pentru denigrarea personalităţilor româneşti care solicită asumarea autentică a trecutului totalitar.

Lor, oastea securiştilor la va imputa neîntârziat şi insistent prezumtive origini „alogene”, adesea inventate, ca în cazul lui H.R. Patapievici. Ori va trece la înfierarea frontală sau piezişă a autorului raportului de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, prin intermediul apartenenţei etnice şi activităţii ideologice a tatălui său. Scopul unor astfel de campanii e dezorientarea şi dezarmarea societăţii româneşti prin distrugerea oricărei tentative de edificare a unor robuste axiologii morale şi de consolidare a valorilor democratice propuse şi reprezentate de aceste personalităţi.

Cea de-a doua lucrătură nu e mai puţin nocivă. Ea vizează obturarea diferenţelor dintre făptaşi şi victime şi, totodată, şantajarea şi intimidarea oricăror vrăjmaşi reali sau potenţiali ai poliţiştilor politici. În lipsă acută de-o descoperire în dosare care să incrimineze cu adevărat un ziarist prea critic la adresa mafiei nomenclaturisto-securiste i se aplică jurnalistului principiul simplu, potrivit căruia, dacă nu găseşti nimic, vei inventa. Iar dacă nu poţi inventa, vei reinterpreta, astfel încât să alimentezi teza falsă, pusă în circulaţie de securişti după 1989, potrivit căreia, sub comunişti, am fi fost toţi, in corpore, vinovaţi.

Corolarul acestei false teze este clar. Dacă toţi sunt vinovaţi, nu mai e nimeni vinovat pentru monstruoasele crime comise de timp peste 40 de ani.

Împuşti astfel mai mulţi iepuri dintr-odată. Discreditezi „bandiţii”, după cum numeau securiştii elementele ostile comunismului. Dacă se poate. Iar dacă nu, ştergi diferenţele, astfel încât să compromiţi din capul locului orice judecăţi morale clare. Pui semnul egalităţii între oamenii cinstiţi şi securistul torţionar sau turnătorul care-şi vindea mama, soţia sau prietenii. Brusc se transformă în criminal şi omul trimis să spele vase la Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste. Păi n-a devenit el „cenzor”? La fel de vinovaţi sunt şi zidarul şi zugravul chemaţi să repare şi să spoiască pereţii însângeraţi ai beciurilor ministerului de interne.

Generalul Pleşiţă, măcelarul Enoiu, et eiusdaem farinae se văd astfel absolviţi cu viteza gândului prin identificarea cu brutarul care le cocea pâinea, cu dactilografa care scria texte pentru ziarele pe care le citeau. Reciclarea e de o eficienţă maximă dacă, pe cei ce practicau denunţul şi pe stăpânii lor, îi alături dentistului având ghinionul de a cerceta maxilarele delatorilor şi asasinilor în care, cine ştie, se rătăciseră fărâme de carne şi aşchii din unghiile smulse victimelor securităţii. E simplu să-i pui pe criminali în rând cu cizmarul care le repara pantofii, cu grădinarul pus să le deretice somptuoasele ogrăzi. N-ar fi trebuit şi ei să fie eroi şi să-şi dea viaţa ca atâţia disidenţi? Dacă n-au fost, să tacă…

Se poate pune capăt acestor dejecţii securistice? Se poate. Un început promiţător ar fi de pildă publicarea în internet a tuturor numelor de securişti şi delatori. La peste 20 de ani de la răsturnarea nominală a sistemului comunist a venit timpul să i se vină de hac şi reţelei care l-a produs şi susţinut.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Alina Kühnel