Declarația de condamnare a comunismului după 5 ani

Actul condamnării comunismului în decembrie 2006 a provocat două linii polemice, complet diferite și care s-au stânjenit reciproc. Pe de o parte, o stângă reinventată după model intelectual occidental a organizat o opoziție sonoră de teamă că ar putea fi delegitimată radical și pusă sub interdicție oficială. Pe de altă parte un filon important al dreptei anticomuniste s-a menținut într-o rezervă circumspectă, identificând în gestul președintelui mai curând o formă rafinată de oportunism. Din această dispută au lipsit însă chiar foștii comuniști, care în cel mai bun caz nu au făcut decât să apere o poziție personală.

În secret, polemica a fost însă alimentată copios de cei care s-au temut de urmări judiciare. Chiar dacă președintele Traian Băsescu nu reținuse din recomandările Comisiei decât aspectele cele mai inofensive, se crease o ambianță amenințătoare, care ar fi putut încuraja deschiderea unor procese sau alte măsuri cu caracter reparatoriu. De pildă printre multe alte propuneri figura reducerea pensiilor foștilor securiști și activiști ai PCR la nivelul minim.

Se crease o stare de maximă de tensiune publică, dar ea pare să fi fost mai curând efectul unei grave neînțelegeri, deoarece în cursul declarației sale din Parlament din 18 decembrie 2006, președintele adoptase o poziție complet inofensivă. Din toate propunerile care au fost inserate în raport el reținuse doar aspectele care țin de cultivarea memoriei, arhivistică și investigație științifică. Se ignoră pe mai departe că președintele Traian Băsescu nu a vorbit în cursul declarației sale nici măcar despre lustrație (subiectul avea să revină mai târziu în circumstanțe diferite) și că anticomunismul său nu amenința în realitate pe nimeni. Dacă CV Tudor nu ar fi organizat un boicot zgomotos, declarația președintelui Traian Băsescu ar fi fost citită cu totul altfel.

Se ignoră iarăși că predarea arhivelor fostei Securități către CNSAS fusese sugerată de mai multă vreme de chiar serviciile secrete care aveau interesul ca procesul să fie perfect controlat. Presiunea morală care se exercita asupra lor devenise greu de suportat și ele însele erau interesate să delimiteze arhivele operative de cele cu caracter istoric. În ciuda strigătului de victorie care s-a auzit în tabăra anticomuniștilor prezidențiali, nici astăzi nu se știe cum a fost făcută această delimitare.

După 5 ani bilanțul este sărac. Președintele a reținut puțin din recomandările Raportului, iar din ce a reținut președintele s-a realizat și mai puțin. În plus, una din marile promisiuni ale declarației din 18 decembrie 2006 a fost cu totul nesocotită. Deși promitea să nu utilizeze ”Declarația” în scopuri de partid, cel puțin două campanii electorale au fost construite în jurul acestei teme, creând imagini fictive și false raportări. Ridicolul atinsese cote înalte atunci când un vechi militant FSN ca Vasile Blaga fusese prezentat în campania pentru București din 2008 ca emanație a ”golanilor” din Piața Universității. Un partid care continua să numere printre militanții săi mulţi foști ofițeri de Securitate nu se sfia să adopte discursul țărăniștilor din anii lor de glorie. Declarația anticomunistă din decembrie 2006 devenise treptat un trivial instrument electoral.

Dar mai trist este că președintele însuși a regresat revenind la atitudini care amintesc mai curând de FSN-ul anilor 90. Omul care condamnase comunismul a dispus funeralii naționale pentru poetul de casă al lui Nicolae Ceaușescu și a inițiat recent o interpretare a istoriei care reia ilicit o bună parte din tezele național-comunismului. Postura antimonarhică, simpatiile piezișe antonesciene, opacitatea totală față de problema maghiară, complexul față de Occident descriu un politician dintr-o epocă revolută.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Medana Weident