1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Decăderea alegerilor prezidenţiale

Iată o întrebare care ar trebui să fie pusă cu mai multă insistenţă: dacă rolul viitorului preşedinte ales prin vot universal direct va fi limitat, alegerile prezidenţiale îşi vor păstra aceeaşi putere de atracţie?

Preşedintele stimulează dezbaterea constituţională chiar fără voie. Imixtiunea sa în afacerile intime ale PDL şi intenţia de a-l delegitima pe Vasile Blaga în favoarea contracandidatelor sale provoacă o reacţie firească de circumspecţie. Este legitim ca preşedintele de republică să ţeasă o intrigă într-un partid? Dar mai ales este legitim ca preşedintele să fie în mod manifest şi fără pudori reprezentantul unui grup politic?

Constituţia spune mai curând că nu, dar pentru că nu o spune destul de clar, preşedintele abuzează. Iar când se produce un abuz apare şi nevoia unei regelementări şi a unei constrângeri suplimentare. Premierul Victor Ponta a spus, de pildă, că noua Constituţie ar trebui să interzică explicit preşedintelui de a participa la întruniri cu caracter politic, inclusiv la reuniunile partidelor europene.

Este o idee bună şi rea deopotrivă. Este bună deoarece preşedintele de republică nu este premierul unui partid care pune în aplicare un program politic. Preşedintele republicii nu poate pactiza cu popularii europeni împotriva socialiştilor din propia ţară sau cu socialiştii europeni împotriva liberalilor. Dar totodată este o idee rea, căci o asemenea prevedere, deşi pare necesară în contextul manadatului lui Traian Băsescu, nu elimină un defect al Constituţiei, ci îl conservă, adăugând un „contrafort”. Constituţia se încarcă astfel cu tot felul de noi „fortificaţii”, devenind tot mai greoaie şi mai greu de „purtat”.

Este foarte adevărat că există preşedinţi aleşi în mod direct de către popor şi care asumă o postură de neutralitate politică în ciuda originii lor de partid. În Austria sau în Irlanda, preşedinţii de origine socialistă au o ţinută independentă şi nu se amestecă în lupta partizană şi, aşa cum a semnalat premierul Victor Ponta, nici nu iau parte la întrunirile socialiştilor europeni. Dar alţi preşedinţi pe care i-a evocat premierul român, cum ar fi cei ai Italiei sau Greciei, au fost aleşi de parlament. De fapt preşedintele imparţial, aflat deasupra partidelor, este specific sistemului parlamentar, alegerea directă fiind mai curând o excepţie.

Constituţia românească poate urma un model sau altul, dar ar trebui să ţină seama în primul rând de contextul concret al politicii româneşti. O îndelungată experienţă ne arată că, aici, un preşedinte ales direct va fi tentat mai devreme sau mai târziu să aroge în virtutea legitimităţii sale electorale poziţii discreţionare. Ţine nu doar de caracterul unor persoane, ci şi de mentalitatea locului. E ceva nedemonstrabil, fireşte, dar care poate fi descifrat în toate manifestările vieţii sociale, de la nivelurile cele mai umile şi până la cele mai înalte. Autolimitarea puterii prin forţa educaţiei morale este ceva rarisim şi nu poate constitui de aceea un „subânţeles” al Constituţiei.

Dar pe de altă parte, nu ar fi cel mai bun lucru ca noua Constituţie să conţină o listă interminabilă a lucrurilor pe care preşedintele nu ar trebui să le facă, aşa cum este exagerat să adopţi o lege care interzice scuipatul pe stradă, deşi pare atât de necesar.

Ar fi mai înţelept pentru legiuitorul român să extragă o lecţie din istoria ultimilor 20 de ani şi să elimine pur şi simplu din Constituţie, nu doar tentaţia (se pare ieepresibilă), ci însăşi posibilitatea acestui tip de putere excesivă, prevăzând alegerea indirectă a preşedintelui şi implicit îngrădirea puterii sale. Alegerea directă a preşedintelui nu exclude limitarea puterii sale prin anumite prevederi constituţionale, dar este oarecum nefirească, căci alegerea universală directă duce prin chiar natura sa la prezindenţializarea unui regim. Omul care deţine cea mai largă legitimitatea democratică (electorală) se va simţi mereu încorsetat. Am văzut de altfel că în România, aflată la jumătatea drumului dintre un regim prezidenţial şi unul parlamentar, perioada cuprinsă între 2009 şi 2012 a reprezentat o prezidenţializare a regimului politic, care a renunţat practic la toate camuflajele, prezentându-se, fără pudoare, drept ceea ce era de facto. Preşedintele a preluat integral puterea executivă, dar spre deosebire de veritabilul prezidenţialism de tip american, a controlat o vreme şi legislativul. Chiar dacă împrejurările care au favorizat această evoluţie nu se vor întruni prea curând, ele se vor repeta cu siguranţă, câtă vreme Constituţia le va permite.

Din toată această dezbatere ceva a rămas în penumbră. Dacă rolul viitorului preşedinte ales prin vot universal direct va fi limitat, alegerile prezidenţiale îşi vor păstra oare aceeaşi putere de atracţie? Din 1990 şi până astăzi, alegerile prezindeţiale au fost cele mai importante alegeri, care au adus invariabil la urne cei mai mulţi alegători şi care au mobilizat cele mai puternice pasiuni. Dar acest lucru este legat de puterea pe care Constituţia o conferă preşedintelui şi de importanţa sa reală chiar dincolo de prevderile explicite. Dar dacă prerogativele preşedintelui vor fi limitate? Întrebarea aceasta nu s-a pus cu destulă insistenţă.

Este uşor de prevăzut însă că vom asista la decăderea alegerilor prezidenţiale. Acestea se vor scufunda la rândul lor în cenuşiul indiferent în care se zbat alegerile parlamentare. Dar nu vom asista la un reviriment al acestora din urmă câtă vreme importanţa lor nu va fi bine subliniată în viitoarea Constituţie. Dacă nu va fi clar cine va purta răspunderea politică principală, alegătorii vor fi puţin stimulaţi să voteze şi vom ajunge să regretăm perioadele în care alegerile prezidenţiale suscitau, de bine rău, dezbateri pasionate.