De la statul postcomunist la statul mafiot

De ce „întorc cuţitul în rană”, m-a întrebat, nu fără oarece bunăvoinţă, empatie şi regret, o cucoană. Una din categoria nu foarte numeroasă de oameni care cunoaşte limba română şi e pe de-asupra şi depozitara unor sentimente patriotice din genul ce pare comme il faut, în speţă din categoria simţămintelor proprii, de regulă, naţionaliştilor cu vechi ştate de plată în instituţiile de forţă ale statului român. Întrebarea se referea la obiceiul meu, iritant pentru acest tip de iubitori de neam şi ţară, de a solicita dereticatul în acele zone care adăpostesc memoria naţiunii.

Nu condamn asemenea oameni şi întrebările lor zburătoare. Deşi nu sunt legitime, căci ar trebui să-i fie clar oricui că a-ţi iubi ţara înseamnă să vrei să-i consolidezi democraţia şi, deci, să-i înlături cât mai grabnic carenţele de memorie, nu-i pot osândi fără drept de apel pe cei ce le articulează. Fiindcă aceşti oameni mi se par, parţial, naivi. Par crescuţi şi condiţionaţi să fie imuni la orice clarficare istorică, la orice confruntare onestă cu neajunsurile trecutului naţional. Sunt deci pilonii ideali ai acelei „Românii imuabile”, pe care, cu perspicacitatea sa proverbială, a descoperit-o şi Andrei Pleşu când, în decembrie 1997, a ajuns ministru de externe. Şi s-a văzut întâmpinat de un ins care s-a prezentat ca exponent al „părţii perene a ministerului”.

Nu e greu de ghicit despre ce „parte” e vorba, iar Andrei Pleşu îi descrie antireformismul realist şi precis, deşi crede, spre deosebire de mine, că ar fi fost nevoie de o oarecare "continuitate" la nivelul puterii. O continuitate de oameni „competenţi” care să asigure „buna funcţionare” a lucrurilor.

Să ni se ierte scepticismul. Revoluţia ar fi putut să fie mai radicală, să scape noile generaţii de antimeritocraţia care s-a perpetuat de-atunci încoace. Să aducă la vârf aer proaspăt, oameni noi şi, la nevoie, specialişti din vest, mai ales români. Căci problemele actuale ale României, cu tot cu reţelele de politicieni şi pseudoziarişti cumpăraţi de imperiile media ale unor oligarhi ca SOV, Voiculescu, Ghiţă, Patriciu et comp, din interiorul cărora s-au văzut atacaţi sistematic jurnaliştii independenţi, ţin tocmai de vitalitatea de morb rezistent la antiobiotice reformiste a acestei „părţi perene”. Sau, altfel spus, de nefericită continuitate a ”interesului naţional”.

Dacă revoluţia ar fi făcut realmente tabula rasa cu oribila castă de securişti, activişti de rangul doi şi trei, legionari vânduţi naţional-comunismului şi turnători din regnul 'trădez orice dacă îmi convine preţul', care i-au compus elita politică, postcomunismul ar fi putut fi scurtat radical. Epoca tranziţiei ar fi fost net mai puţin toxică decât s-a dovedit. Iar blestemul continuităţii odată blocat n-ar mai fi condiţionat apariţia statului mafiot, reprezentat de politicieni promovaţi în postcomunism nu în ultimul rând pentru că s-au dovedit nu doar mincinoşi, ci şi mari hoţi.

După dezvălurile despre prezumtivele malversaţiuni gigantice ale unor Bogdan Olteanu şi C.P. Tăriceanu, plagiatorii Ponta şi Oprea, par, fără să fie, răufăcători mărunţi. Când i s-a dovedit lui Ponta plagiatul, în vara anului 2012, am declarat textual că demisia sa ar fi „inevitabilă”. Impardonabilă naivitate. Presupusesem, că, într-un stat de drept care se respectă fie şi doar formal, un plagiator dovedit nu poate să rămână în funcţie.

Or, a mai durat ani de zile înainte ca Ponta, aflat în fruntea unui regim dotat cu un parlament funcţionând sub C.P. Tăriceanu, în răspăr cu voinţa declarată a naţiunii care-i hotărâse reducerea radicală, să poată fi despărţit de putere. Alţi ani s-au scurs până să se admită că a plagiat. Afurisita "continuitate" îl ajutase, între altele, să-şi bată joc de poliţie şi lege, de bun simţ şi dreptate, întrucât reuşise să-şi recroiască instituţiile statului român pe calapodul mârşăviei sale impenitente.

Şi tot e bine. Căci în cazul unor crime şi mai grave, precum asasinarea lui Babu Ursu în beciurile Securităţii comuniste, a fost nevoie de o mică veşnicie înainte ca, la 31 de ani de la asasinarea poetului-disident, autorităţile să ajungă să finalizeze dosarul trimiterii în judecată a unora dintre principalii vinovaţi. Deşi traduşi în justiţie, ofiţerii de securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, precum şi ex-miniştri de interne care le-au fost şefi, în speţă Tudor Postelnicu şi George Homoştean, nu reprezintă decât proverbiala floare izolată, cu care nu se face primăvară din gerul ceauşist.

Spunea cineva că turnătorul i se pare personalul cel mai jegos şi greţos al comunismului. În cercurile infernului dantesc, pe care mi le imaginez eu, această poziţie o ocupă ziariştii vânduţi postcomunismului şi statului mafiot.

Acestea fiind spuse, nevoia de judecată echilibrată, de nuanţare şi diferenţiere nu este nici în cazul lor neglijabilă. Nu orice ziarist care a lucrat la un moment dat în trusturile oligarhilor mi se pare etern vinovat. Nu oricine acceptă o funcţie bine remunerată e un ticălos. Ci doar aceia care au pus umărul conştient la campaniile de acaparare a cârmei ori de menţinere la putere a stăpânilor lor. Vinovaţi grav sunt oştenii agitpropului antidemocratic, mercenarii desfiinţării prin defăimare a colegilor lor independenţi, otrepele care au semnat articole propovăduind opinii înveninate menite să asigure continuitatea „părţii perene” şi blocarea sine die a legii egale pentru toţi, a liberalizării statului român.

Rolul acestor ziarişti proeminenţi care şi-au făcut breasla de ruşine constituind, între altele, în studiouri tv, guverne mafiote paralele, e net mai pernicios decât se crede. Întrucât, ca instanţă de control, presa e realmente a patra putere, lor li se datorează, în mare măsură, faptul că România a putut rămâne atâta amar de timp o ţară a tâlharilor. O ţară al cărei suveran să nu fie nici poporul, nici bunul simţ, nici memoria, nici un parlament demn să-şi îndeplinească menirea de a reprezenta cu adevărat naţiunea, ci aşa-zisa parte perenă. Graţie justiţiei şi DNA există acum o şansă de mai bine. Dar nici dacă se impune, binele nu va dura fără o asumare a trecutului care să includă şi elucidarea completă a acestei ultime faze a antidemocraţiei.