1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De la postcomunism la prefascism

Încotro se îndreaptă România lui Liviu Dragnea? Spre România curată şi luminoasă a revoluţiei civilităţii iscate de OUG 13? Spre naţional-comunism ceauşist? Sau mai degrabă spre România sfârşitului anilor 30?

„România se îndreaptă într-o direcţie greşită”, consideră opt din zece români. Sau considerau, până de curând şi până la remanierea guvernamentală, dacă dăm crezare discursului prezidenţial din parlament.

Or, dată fiind maniera ireproşabilă în care Klaus Iohannis s-a comportat în reacţie la criza iscată de guvernul Dragnea-Grindeanu, prin adoptarea decretului cu dedicaţie intitulat OUG 13, dar şi în ecou la demonizarea sistematică a preşedintelui de către propaganda PSDistă, nu văd, dincolo de povestea cu casa, vreun motiv obiectiv ca şeful statului să nu fie crezut. 

Dar în ce direcţie anume se îndreaptă oare ţara pe care o conduce?

Scăderea semnificativă a numărului de protestatari pare să indice aplanarea progresivă a crizei. Şi sugerează o diminuare sensibilă (dar falsă, probabil)  a neîncrederii multora în actuala putere PSD-ALDE. Ceea ce explică, întrucâtva, aparenta persistenţă în eroare a unui executiv PSD-ist care a izbutit, în doar câteva săptămâni de guvernare, să scoată în stradă, în proteste anticorupţie global exemplare, sute de mii de oameni, dar s-a afişat săptămâni la rând ca şi cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Căci, altfel decât faţă de responsabili externi, în duplicitarul ei discurs intern puterea dâmboviţeană a omis să-şi asume derapajul, admiţând, dacă facem abstracţie de mesajul indirect al uşoarei remanieri a cabinetului, doar o insignifiantă inadvertenţă de "comunicare".

La umbra acestor manevre mascând o încăpăţânăre bizară într-o ţară democratică, majoritatea parlamentară şi emanaţia ei guvernamentală şi-au reluat şi vor continua probabil, imperturbabile, încercările lor de a întoarce, normativ, România la stadiul de stat feudal.

De pildă propunând, după retragerea vremelnică a OUG 13, alt tratament preferenţial, semnalizat de strania „distincţie dintre legalitate şi oportunitate”, evocată de Liviu Dragnea, de bună seamă pentru ca legea să nu fie valabilă şi pentru primari. Astfel încât rigorile ei să-i scutească de pedepse pentru abuz şi arbitrariu pe boierii de viţă nouă ai oligarhiei recrutaţi nu doar din Securitate şi nomenclatură, ci şi din subteranele fetide ale administraţiei locale.

Dar se împacă oare asemenea proiecte cu România modernă? Cum care? Nu s-a remarcat oare acea Românie a tinerilor care-şi iubesc ţara fără fatalism şi sunt decişi, deci, s-o ajute, s-o repună în libertate, s-o îndrepte, s-o cureţe de mari corupţi şi să-i consolideze justiţia şi democraţia, astfel încât să nu mai fie nevoiţi s-o părăsească la insistenţele unei elite politice abominabile?

Această Românie există şi e vie. Luminos ieşită în stradă, s-a distins, recent. S-a văzut, cu ochiul liber. S-a văzut bine din toate colţurile şi de pe toate meleagurile planetei albastre. S-a întrezărit chiar şi din cotloanele şi gangurile şobolanilor politici. Deşi avertizaţi de proteste de o anvergură care sfârşise prin a forţa debarcarea regimului Ponta, guzganii politici nu s-au speriat de această dată. În ciuda zecilor de mii de cetăţeni ieşiţi în stradă şi-au dat, cu sânge rece şi fără să clipească, lovitura la statul de drept. După care, în faţa consecinţei unor manifestaţii de proporţii nemaipomenite, la scară europeană, şi a unor clare ecouri externe, şi-au anulat ordonanţa.

Dar, încurajaţi de lipsa de unitate a opoziţiei, au făcut-o fără să tragă concluzia democratică necesară, care ar fi fost demisia (nu vaga remaniere) a guvernului şi anticipatele. Concomitent, spre a fărâmiţa şi mai mult unitatea forţelor democratice, oligarhia şi-a lansat cea mai amplă operaţiune de intoxicare din istoria României moderne. Fără să se rezume la ea, această ofensivă propagandistică se concentrează pe demonizarea  şi izolarea preşedintelui. Atacurile nu s-au fixat întâmplător asupra unor instituţii ca SRI şi DNA, a căror lichidare sau, măcar, anemiere, ar reduce net puterea şefului statului, amplificând-o masiv pe a penalilor din parlament şi guvern. Căci preşedintele e unicul contrapol politic bucurându-se, prin alegeri, de o legitimitate democratică deplină. 

În fapt, legitimitatea lui Iohannis e net mai amplă decât a celei PSD-iste, bazate pe alegerea de către o minoritate şi compromisă de populiştii lui Dragnea, care au risipit-o în marţea lor neagră. Dar ura antigermană accentuată de această propagandă întru demontarea preşedintelui a atins o intensitate specială. Una fără precedent. Una situată mult dincolo de un nivel de natură să poată fi cotat ca "obişnuit" pentru o ţară esteuropeană, ex-comunistă, încă nedezvăţată complet de periodicele accese de ură xenofobă dezlănţuite, uneori până la furor, de naţional-comunismul ceauşist.

În plus, agitprop-ul PSD-isto-ALDE-ist de la televiziunile oligarhiei nu se rezumă doar la antigermanism apoplectic. Pâinea lui zilnică e şi propagarea cu elan şi entuziasm egal a antisemitismului şi antioccidentalismului sub toate formele sale. Exploziile lor de ură s-au văzut, vai, ajustate astfel încât, vădită plecăciune în faţa particularităţilor locale ale ultranaţionalismului, să nu excludă nici antirusismul. Ultimul e alimentat de pildă când protestatarilor li se reproşează că ar face pasămite jocul Moscovei, reeditând Maidanul ucrainean întru divizarea proximă a ţărişoarei.      

Dar sunt toate aceste poziţionări doar tactice, menite, ca atare, să reducă amploarea manifestaţiilor şi sprijinul prodemocraţilor şi proeuropenilor? Ori anunţă ele trecerea democraţiei defecte a României postcomuniste, cu arme şi bagaje, în alt sistem? De pildă într-o fază prefascistă?

Altă întrebare: Cum de e posibil ca UDMR să asiste pasiv la vituperaţii ultranaţionaliste şi o retorică nazistă de tip „Blut und Boden”, nemaiarticulată cu aceeaşi vehemenţă de la Ion Antonescu încoace? De ce sunt muţi reprezentanţii altor minorităţi în reacţie la ieşiri fasciste, instigând la ură mase decerebrate şi mancurtizate, prin campanii anti-Soros, antimultinaţionale şi anti-Kövesi? S-a abrutizat oare UDMR în şleaul discursului extremist practicat la Budapesta? Crede reprezentantul Forumului Democrat al Germanilor din România, Ovidiu Ganţ, că ar ajunge să deplângă atacurile antinemţeşti? Nu şi pe cele antimaghiare, antieuropene sau antisemite? Unde sunt reprezentanţii evreilor, armenilor şi turcilor din ţară? 

Sigur, pe model ceauşist, dar într-o manieră mai eficientă, PSD a împărţit cu largheţe daruri electorale. Apoi, după ce a călcat în străchini şi-a accentuat făgăduielile înşelătoare. Cu atât mai uimitoare sunt şi revolta civică masivă generată de ordonanţe şi refuzul consecutiv al conducerii PSD de a salva ce-ar mai fi fost de salvat într-o democraţie prin efectuarea pasului înapoi. Remanierea guvernului semnalizează existenţa unei falii în PSD. Cât de reală e, rămâne de văzut.

Ceea ce s-a auzit şi văzut însă, până acum, e  alarmant în cel mai înalt grad. Căci renitenţa puterii în frunte cu Liviu Dragnea nu pare plauzibilă decât în măsura în care-i exprimă speranţa de a scăpa în timp util de alegeri şi democraţie, eventual cu sprijinul unor forţe externe. Bunăoară al Moscovei. Sau nădejdea, foarte probabil amăgitoare, că la Washington se va instala irevocabil o administraţie americană reşapată pro-putinist. 

În cauză nu par să fie, prin urmare, doar nişte punctuale stropşeli naţionaliste, o întoarcere doar tactică la naţional-comunism. Ci, mai degrabă, din păcate, de riscul unei vag disimulate, în fapt strategice tentative de repoziţionare antidemocratică şi antieuropeană a ţării. România n-ar fi la prima restructurare internă de acest fel. Reconfigurarea balanţei de forţe europene i-a determinat-o în parte şi pe cea de la finele anilor 30.