1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De la Platon la Machiavelli

În viaţa publică românească, discursul înalt despre politică a evoluat, încetul cu încetul, de la Republica lui Platon la Principele lui Machiavelli.

default

Poate că niciodată nu s-a pus cu atîta acuitate problema raportului dintre mijloace şi scopuri. Guvernările FSN şi PDSR au fost retrograde atît în scopurile cît şi în mijloacele adoptate, iar guvernarea CDR, prima care a adoptat cu gravitate şi curaj un program de reforme, a fost aproape complet lispită de instinctul conservării de sine. Eşecul acelei perioade este, în destule privinţe, o percepţie grăbită, care interpretează îngust candoarea partidelor care nu au ştiut să îmbine curajul viziunii cu duritatea mijloacelor, sfîrşind, adesea, prin a se autosubmina. Dacă preşedintele Traian Băsescu spunea la un moment dat, atît de frecvent, că nu se va lăsa învins „de structuri“ ca preşedintele Emil Constantinescu este tocmai de aceea: noua putere politică pare hotărîtă să asume integral un realism al mijloacelor lipsit de iluzii.

Pînă unde merge lipsa de iluzii este însă un lucru neclar şi nu vom putea lămuri suficient acest lucru cîtă vreme nu avem informaţii confidenţiale din cabinetele cele mai înalte. Ceea ce se expune opiniei publice atrage însă pe bună dreptate destule critici. Preşedintele, care începuse ca politician al sincerităţii (concept politic riscant, totuşi, după cum susţin adepţii gîndirii liberale), a devenit treptat un om al declaraţiilor şi faptelor de circumstanţă. Cu toate că a dezaprobat majorarea pensiilor – cu argumente economice astăzi evidente pentru toată lumea –a sfîrşit prin a ceda de teama presiunilor publice şi mai ales a urmărilor asupra propriului partid. Înainte de alegerile din 2008, a promulgat, de asemenea, legea de majorare a salariilor porfesorilor, cu aceleaşi scop de a nu crea un dezavantaj electoral Partidului Democrat Liberal. Faptul că în 2009 preşedintele a redevenit omul raţiunii economice şi al austerităţii a fost un lucru bun, dar o mare parte a eforturilor începute odată cu încheierea acordului cu FMI aveau de fapt ca ţintă să repare erorile din anii trecuţi, la care contribuiseră nu doar guvernul risipitor liberal, dar şi PDL şi PSD şi, în final, preşedintele însuşi.

Referendumul pentru desfiinţarea Senatului a fost iarăşi un mijloc scuzat în orizontul scopurilor. Iar ulterior, destrămarea Opoziţiei, realizată cu metodă încă din vara anului anterior, a atins deja un punct critic.

Sebastian Lăzăroiu, într-un interviu interesant de pe Madame Blogary (blog politic al dreptei) tratează cu vădită precauţie fenomenul migraţiei politice, căutînd să disculpe Partidul Democrat Liberal: „Oamenii nu aderă la partide pe baza unor valori, ci în funcţie de interesul imediat. Eşti la putere, poţi să-mi oferi o oportunitate de afaceri sau de finanţare, bine, dacă nu, trec la celălalt partid. Vina nu trebuie căutată la partidele care absorb ASTAZI genul ăsta de membri fugari, ci trebuie căutată la toate partidele, care vor fi, azi sau mîine, în aceeaşi situaţie .“

Aici, în această explicaţie, stă miezul problemei. Partidul aflat la putere nu poate refuza să profite de precaritatea morală a opozanţilor, nu îşi poate refuza avantajul de a încuraja derapajele cîtă vreme, sugerează consilierul prezidenţial, ele sînt un element de sistem şi care se sustrag aşadar responsabilităţii personale.

În sfîrşit, cei care susţin activ astăzi politica Guvernului sugerează în diferite chipuri că mijloacele sînt resorbite în substanţa scopurilor. România are atît de multe reforme de făcut pentru a ajunge din urmă societăţile occidentale, încît este nevoie de o mare accelerare şi, în consecinţă, de forjarea energică şi neezitantă a mijloacelor adecvate.

Într-adevăr Legea Educaţiei în forma aceasta nouă, curăţată de impurităţile conservatoare ale Ecaterinei Andronescu, nu putea fi promovată fără instalarea unui guvern dominat de PDL şi ea, prin efectele ei de viitor, justifică multe combinaţii astăzi contestabile. Succesele DNA intră indiscutabil în aceeaşi categorie de fapte.

Cît priveşte însă „reforma statului“, lucrurile sînt mai puţin evidente. Modificarea Constituţiei, cel puţin, ar putea fi cu greu privită ca o chestiune pur instrumentală, aşa cum sugerează iarăşi consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu. Constituţia ar fi mai adecvat să fie privită ca scop în sine, ca obiectiv central al democraţiei şi nu ca vehicul pentru o mai bună circulaţie a reformei.

Politica românească pare însă să se găsească cu adevărat într-o perioadă cu totul nouă. După cinismul absolut al regimului Iliescu, după candoarea imprudentă a regimului Constantinescu, asistăm acum la o formă de realism machiavellic. Este simptomatic că o bună parte a intelectualităţii umaniste implicate în dezbaterea publică a renunţat la discursul platonic al anilor ‘90, a abandonat modelul „aristocratic“ al cetăţii ideale, descoperind şi comentînd aluziv pe autorul Principelui.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz