De la piața de carte la târgul de job-uri

Adunați în fiecare an la târgurile de carte, editorii români deplâng lipsa de apetit a românilor pentru citit. Așa a fost, firește, și anul acesta, când au fost reluate statisticile ce par să nu se învechească niciodată. Se arată, de pildă, că numai 2,8% dintre români citesc măcar o carte pe lună. Sau, în ordinea cifrei de afaceri a editurilor, România se plasează mult sub nivelul unor țări cu o populație de câteva ori mai mică, ca Ungaria. Datele acestea sunt grăitoare, deși ar merita să atragem atenția că ele nu se referă la cititul propriu-zis, ci doar la cumpăratul cărților. După cum ele nu reușesc să dezvăluie natura cărților cumpărate, darămite a celor citite cu adevărat. Dar, în linii mari, situația e neîndoielnic descurajantă pentru nativii ”galaxiei Guttenberg”,  care pare să fi intrat în extincție în primul rând acolo unde nu a apucat să strălucească. Pentru că, de fapt, în România nu s-a citit niciodată prea mult.

Situația nu e de ieri de azi, deși pare să se fi agravat, căci tirajelele din perioada comunistă sunt astăzi imposibil de egalat. Era epoca în care un poet sau romancier putea râvni la zeci de mii de exemplare și când se făcea, uneori, coadă la librărie. Nu vom intra însă în sociologia comunismului, care își are paradoxurile sale mereu consternante, ci vom merge și mai mult înapoi în miticul nostru interbelic. Dar când spunem ”mitic” nu spunem ”neadevărat”, căci mitul este prin definiție adevărat, ci vrem doar să luăm ca reper exact momentul de vârf al culturii române. Or, pe vremea aceea, prin anii 30 să fim mai exacți, un om a cărui autoritate e incontestabilă deplângea faptul că nici măcar elita societății și nici intelectualii de profesie nu citesc îndestul. E vorba de  G. Călinescu care, într-un articol din 1932, apărut în România literară, scria: ”Aș vrea să citesc în prima pagină a gazetelor știri de felul acesta: «D-l ministru al Instrucțiunii a vizitat ieri librăria X și a cumpărat următoarele cărți românești»”. Dar în același articol el remarca cu umor caustic cum toate tentativele de lectură, inclusiv ale profesorului, sfârșesc cu o descurajantă plictiseală: ”Dacă, de pildă ia cartea, după lectura a două pagini pune un semn meticulos și declară: M-am plicitistit. Mă doare capul” . G. Călinescu nu dispunea de o statistică, dar ne-a oferit o tipologie, care spunea cam același lucru ca editorii de azi.

Dar nici nu ar fi nevoie de o statistică a pieței de carte, ci doar de o situație a alfabetizării. Pe o hartă a României de la 1930 putem vedea că mai existau zone rurale întinse în care știutorii de carte se găseau sub 30% și că în cea mai mare parte a Olteniei și Munteniei alfabetizarea nu trecea de 50%. Singura zonă, cu o cuprindere restrânsă, în care știutorii de carte treceau  de 90% era Brașovul și împrejurimile sale, fiind urmat apoi cu procente apropiate de Sibiu, Făgăraș, scaunele secuiești și în fine Banatul. Sașii ungurii și evreii se plasau cel mai bine, în epocă, din punctul de vedere al educației. Am lăsat la urmă Basarabia, pe atunci în componența Regatului României, care se găsea într-o condiție mai mult decât dramatică, sub media țării întregi. Prin urmare moștenim o situație socială și culturală care, deși depășită, a continuat să lase urme. Audovizualul și internetul au contribuit apoi decisiv la erodarea pieței de carte și așa destul de subțire.

Ce relevanță are însă subiectul acesta? Luat separat, nu spune mare lucru. În definitiv, omul are destule lucruri de făcut, nu stă toată ziua să citească. Dar, dacă punem informațiile în context, apare mai clar conturul problemei. Deunăzi, președintele Klaus Iohannis se plângea că în România sunt prea puțini studenți, doar vreo 500.000 de mii, reprezentând însă exact 2,8% prin raportare la totalul populației, la fel ca numărul celor care mai cumpără câte o carte; camerele de comerț semnalează la rândul lor periodic lipsa personalului calificat, ceea ce ne sugerează corelația dintre piața de carte, nivelul de educație și competitivitatea economiei. E aici un lanț de insuficiențe, care toate își au originea în școală.

Adevărul este că, în ultimele decenii, școala a urmat servil modele și, lăsându-se intimidată de revendicările juvenile, s-a străduit să fie mereu cât mai ”atractivă”, mai ”amuzantă”, mai puțin ”plicitisitoare” și desigur cât mai puțin ”autoritară”. Iar prima victimă a fost deprinderea de a citi texte de întindere mare. Obiceiul didactic de citi și de a face rezumate s-a pierdut cu totul. Astăzi nici măcar ”elevii buni” nu mai știu să facă un rezumat, pentru că nu mai au exercițiul lecturii asidue și al concentrării îndelungate. Sunt copiii de astăzi mai puțin inteligenți? Poate dimpotrivă, dar școala a încetat să-i supună unui exercițiu sistematic de lectură și interpretare.

Or, în aceste condiții, prima victimă este cartea tipărită, apoi performanța intelectuală generală, nivelul academic și, la capătul lanțului, competitivitatea economiei. Concluzia vine de la sine. Soluția problemei nu poate fi decât reforma școlară, dar nu orice reformă, nu una ”progresistă” care să continue ”relaxarea” după tendințele de până acum, ci una asumat conservatoare.