De la burkini la plaja nudiștilor

De ce atâtea comentarii și dispute politice pe tema așa numitului burkini, costumul de baie complet? Pe tema asta, toată lumea e divizată, și stânga și dreapta, laiciștii sunt ei înșiși împărțiți în poziții contrare, doar minoritățile mai fervent religioase preferând să rămână discrete. Desigur, ca eveniment politico-mediatic, scandalul este ridicol și, pe alocuri, grotesc. Dar el atinge o problemă esențială. Goliciunea ca normalitate este un fapt social recent, care s-a impus ca rezultat al unor sfidări repetate și ostentative ale tradiției. Nudismul pe plajă este consecința logică a unei dezbrăcări progresive, pe parcursul căreia costumele de baie devin tot mai sumare.

În România deceniilor 8 și 9, pe plajele de la 2 Mai și Vama Veche, nudismul mixt, fără opreliști de niciun fel, devenise apanajul unei elite urbane și intelectuale care sfida deopotrivă tradiția religioasă și constrângerile comunismului, într-o implicită aspirație de sincronizare cu Occidentul. Cum de îngăduise Securitatea această ”disidență” a rămas nelămurit. Poate că securiștii se infiltraseră în acest avanpost al emigrației către Occident, tolerându-l interesat, dar este cert că fenomentul era autentic, fiind generat de mișcarea mai largă de contestare a interdicțiilor tradiționale. Nudismul era în România acelor ani forma cea mai avansată a emancipării, la care aderase complet sau parțial (prin coabitare) o minoritate progresistă, care se revendica de la lumea occidentală.

Nudismul era, desigur, forma radicală și elitară care, aparent paradoxal, a regresat subit după 1989 (explicațiile ar cuprinde un capitol interesant de istorie socială), dar expunerea dezinhibată a corpului a continuat să rămână o formă privilegiată de manifestare a mentalităților ”democratice”. Asaltul acesta împotriva moravurilor vechi continuă și astăzi, în diferite forme, la scară globală, cum ar fi de exemplu ”No Pants Subway Ride”, cu adepți și la București de vreo doi ani încoace.

Prin urmare lupta e departe de a se fi încheiat. Goliciunea este, în esență o armă împotriva moravurilor vechi modelate de marile religii monoteiste și continuă să fie mobilizată împotriva pudorii, cu aerul unei modernități simpatice, dezinhibate și juvenile. Azi fără pantaloni, mâine fără tricouri, până când lumea se deprinde cu imaginea nudității până într-atât încât să o perceapă ca pe o ”normalitate” socială. Nu hainele sunt însă ținta, ci pudoarea ca sentiment cu profund temei religios.

Scandalul din Franța a readus în prim plan tema nudității și implicit a pudorii, dar ar fi poate mai bine să nu ne pronunțăm asupra lui. Femeile musulmane care apăruseră complet îmbrăcate pe plaja de la Nisa urmau o prescripție religioasă, dar ele se afișau totodată cu multă ostentație într-un loc populat de trupuri dezbrăcate. Prin comparație, evreii religioși preferă piscinele private și nu provoacă cu tot dinadinsul legea statului, deși iudaismul este cel care a inventat ”pudoarea”, instituind primul exigența acoperirii trupului. În consecință nu putem fi siguri că nu am asistat la un scandal premeditat, unul care seamănă teribil de mult cu procedeele stângii radicale.

Să reținem doar problematica generală. Dacă acoperirea trupului nu este doar o chestiune practică, antrenând o exigență de ordin spiritual, nuditatea nu este nici ea o simplă comoditate, fiind o puternică declarație politică. Limitată la spații convenționale, ca plajele sau piscinele, ea rămâne sterilă din punct de vedere ideologic și prin urmare relativ inofensivă, dar adusă, încetul cu încetul, pe stradă sau la metrou, ca în ”No Pants Subway Ride” sau altele asemenea, nuditatea devine vehicul pentru un materialism radical, unul care denunță orice exigență spirituală. Riscurile unei dramatice regresiuni pot fi întrevăzute de pe acum.