1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De la Bosch la Cioloş

Mă pregăteam să abordez grozăvii insuportabile. De pildă actualitatea unui Hieronymus Bosch, la fix o jumătate de mileniu de la decesul pictorului flamand, mare expert în chinurile iadului şi păcate capitale omeneşti....

Hieronymus Bosch: Grădina Desfătărilor, Paradisul şi Infernul

Hieronymus Bosch: Grădina Desfătărilor, Paradisul şi Infernul

Mă preocupă şi perspectiva ca Donald Trump să le facă în sâc celor 50 de foşti experţi republicani în domeniul securităţii care i-au bătut joi obrazul, în New York Times, alegându-se preşedinte. Dacă ar izbuti această performanţă, Trump ar învinge nu doar sondajele ce-l dau clar perdant în faţa democratei Hillary Clinton, ci şi elita reprezentată de ex-şefii de instituţii de forţă din varii administraţii americane care au subliniat clar că nu e calificat pentru funcţia supremă. Una care ar trebui să presupună, dacă nu experienţă, caracter măcar. Şi o aderenţă consistentă la valori.

Or, când, abătut, m-am întrebat, de ce fel de valori şi caracter dispune oare concurenta sa, m-a cotropit o tristeţe îndoită. Una de zile mari, valabilă şi pentru viitor. 'Bătrâneţe haine grele', mi-am zis, simţându-mă, brusc, nins de ani şi de prea multe dezamăgiri politice. Cum însă nu sunt un prieten al fatalismului şi cred că merită luptat pentru democraţie şi meritocraţie, mi-am îndreptat şira spinării. Mi-am spus: „îmbărbătează-te amice, fiindcă la Bucureşti există ce n-a văzut Parisul. Şi-anume un guvern Cioloş, care dispune de un premier şi de mai mulţi miniştri şi secretari de stat unul şi unul decât a avut vreodată la un loc năpăstuita Românie. Cu mai multe personalităţi şi competente şi autentic democratice decât posedă alte guverne, mai cu moţ. Iar toate acestea, după un ev mediu postcomunist, marcat de premieri şi preşedinţi numiţi Iliescu, Năstase, Ponta, Oprea şi compania.

„Încă există”, mi-a şoptit edificată, vicleană, superioară, depresia. Care, spre a-mi spori păcatele mortale, îmi dă târcoale, amintindu-mi, ca să mă lovească unde ştie că mă doare, că fericirea nu e niciodată de durată. Şi că şi cabinetul Cioloş are zile numărate. Şi ca să-mi răpună definitiv elanul, mi-a pus tableta în faţă, mi-a deschis-o la un prieten de pe Facebook şi la articolul pe care i l-a publicat Dilema sub titlul uşor melancolic de „Final”. Am înţeles din acest text că, bântuit de-o boală necesitând o abundentă medicaţie şi încovoiat de alte câteva dezamăgiri, iscate, între altele, de inevitabila birocraţie din ministerul în care a prestat, Valeriu Nicolae a ales să părăsească, după nouă luni de secretariat de stat, executivul. Am mai aflat că a acceptat o funcţie bună la Strasbourg. Una câştigată pe merit, prin concurs.

Licărul de bucurie şi comprehensiune generat de această ştire s-a văzut stins, instantaneu, de gândul că, dacă pleacă iar oameni de valoarea unui Valeriu Nicolae, nu prea ştiu cine-ar putea oare să mai vină. Să pună umărul energic la depanarea unei ţări ce are nu de azi de ieri nevoie, ca de pâine, de oameni politici oneşti, cu cap şi inimă deopotrivă. Care să nu se mulţumească să ştie de urgenţa reformei aparatului administrativ, de nevoia de justiţie netutelată politic, de imperative ca educaţia, combaterea violenţei domestice, sănătatea, ci, unic remediu al nenorocirilor, sunt dispuşi chiar să se ia în piept don quijotesc cu morile birocraţiei.

Aşa că mâhnirea dublă ce mă năpădise din capul locului mi s-a triplat. Căci ştiu ce paşte ţara după „tehnocraţii” lui Cioloş. Ştiu că, date fiind lipsa de şanse a partidului Monicăi Macovei, aplombul plagiatorilor, arză-i-ar focul, precum şi starea de prostraţie a unei părţi din electorat, deştept momite de populişti „anti-sistem”, de penali impenitenţi, de traseişti şi impostori eterni, alegerile nu prea pot aduce nimic bun.

Dacă, la această aşteptare zero, mă retrag nişte paşi spre a privi de la distanţă şi de sus tabloul Europei şi al lumii, îmi pare că e jale şi mai mare. Căci pânza conţine nu doar monstruoase strângeri de mâini de tirani iresponsabili şi imposibila opţiune a americanilor în apropiatul scrutin prezidenţial, care ameninţă să tranşeze nu doar soarta SUA, ci, fiindcă e superputerea, şi pe a globului. Descopăr din Aleppo şi până în Iran sau Pakistan, din Coreea de Nord şi până în înfometata Venezuelă naţional-marxistă un spectacol ce riscă să-l depăşească lejer pe Hieronymus Bosch.

Hieronymus Bosch: Patima (Muzeul Prado, de la Madrid)

Hieronymus Bosch: Patima (Muzeul Prado, de la Madrid)

Da, ştiu că n-ar fi prima oară. Mi-a scos ochii întunericul cel parcă veşnic, pogorât cu frica şi foamea împreună, sub Nicolae Ceauşescu. Ştiu de scârşnirea dinţilor în psihiatrii, în Gulag, la Canal şi închisori politice sub Dej şi Brejnev. Ne-a înfiorat gheaţa infernală împietrind inimi adolescentine gata să găsească acceptabilă fărădelegea monstruoasă a teroriştilor genocidali ai statului islamic şi să se lase recrutate. Nu s-a pogorât iadul pe pământ când Hitler şi Stalin şi-au edificat împărăţia morţii pe zeci de milioane de spinări de inocenţi, botezaţi "duşmani obiectivi"? Nu s-a revelat infernul cu viermele cel pururi treaz şi hulpav, devorând vorace trupuri, dar nu de păcătoşi din genul pictat de Bosch, ci de copii şi de adulţi nevinovaţi, la Auschwitz, unde putoarea gazului cel asasin era rege în tandem cu focul cuptoarelor nestinse?

Întrucât există actualizarea în contingent a gheenei, a "Gehinomului”, cum îi spun evreii, cărora le datorăm şi nume ale iadului precum "Şeol", ori "Abbadon", cataclismele trecutului chiar nu mă consolează. Cum nu mă linişteşte că proorocul-pictor pare să fi intuit nenorocirea care, cu tot cu setea de sânge, cu invidia, lăcomia, trufia şi concupiscenţa, minciuna, trădarea şi devălmăşia zdrobirilor totalitare ale „inamicilor obiectivi”, avea să aibă loc după o jumătate de mileniu.

Hieronymus Bosch: Carul cu fân, fragment, în expoziţia: Viziunile unui geniu.

Hieronymus Bosch: "Carul cu fân", fragment, în expoziţia: "Viziunile unui geniu".

Mi-e clar că, înainte de a se exterioriza cu ierarhi arghirofili, cu ţărani lacomi şi cu monştri, crimă, frică, haos, voluptate şi ispită, ca în Bosch, ori prin teroare, propagandă, fanatism şi exterminare, ca în veacul totalitarismelor, iadul pe pământ e interior. E desconsiderarea celuilalt, înfiptă în adâncul dispreţuitor al sinelui nostru. Totuşi, mă alarmează şi ce s-ar putea întâmpla, obiectiv. De pildă în viitorul apropiat. Dacă, să zicem, contaminat de vreun delir colectiv sau personal, extras din Bosch, apasă pe butonul nuclear cine ştie ce neavenit isteric.

Of. Până la urmă tot grozăvii indescriptibile am abordat.