De ce scriem, de ce citim?

Căci nu este alta şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor. Iar dacă Miron Costin ava dreptate, de ce se mai întreba recent Charles Dantzig, în chiar titlul unui amuzant eseu, devenit peste noapte bestseller, De ce citim?

Evident, scriitorul francez nu avea cum să-l fi citit pe cronicarul moldovean care emisese cu vreo trei secole şi jumătate în urmă un adevăr universal. Spre finele divagaţiilor sale colocvialo-erudite, Dantzig, autor între altele şi a unei foarte prizate scrieri intitulată „O enciclopedie capricioasă despre tot şi despre nimic”, afirmă că „citim fiindcă aceasta nu slujeşte la nimic”.

Chiar aşa să fie? Greu de crezut fiindcă, în proaspăta sa „investigaţie”, tot el afirmă că „un bun cititor este cel care scrie în timp ce citeşte”. Cu alte cuvinte, care investeşte sensul pe care-l vrea el, în textul literar, cum de altfel Valéry recomanda cititorului să procedeze la lectura versurilor sale.

Fireşte că în prelungirea întrebării de ce citim şi ce citim, se ridică nedumerirea originară: de ce scriem. Majoritatea autorilor afirmă că scriu pentru ei înşişi, unii dintre ei şi cu speranţa ca cititorii să se recunoască în cărţile lor sau să se identifice cu eroii şi personajele naraţiunii. Pe scurt, citim şi scriem din egoism, este dezarmant de simplul răspuns dat de eseistul francez complicatei întrebări.

La o concluzie doar aparent simplă ajunge britanicul Guy Deutscher, dornic să afle dacă nu cumva limba pe care o vorbim ne modelează gîndirea şi comportamentul.

Călcînd atît pe urmele vechii dispute scolastice dintre nominalişti şi realişti cît mai ales pe cele, mai adînci, lăsate de Wilhelm von Humboldt pentru care, cu 200 de ani în urmă, era cît se poate de limpede că limbajul modelează gîndirea, Deutscher dă explicaţii şi exemplifică de ce şi cum Homer vedea lumea în alte culori decît Rimbaud.

Într-o vreme în care stiliştii şi lingviştii se străduiesc să ferească, recurgând la propriile lor instrumente, multilingvismul, varietatea limbilor pămîntului, de sărăcirea sau, şi mai rău, de dispariţia, de mutilarea lor sub tăvălugul uniformizării „digitale”, destructurante, eseul lui Guy Deutscher, al cărui titlu original este altul decît cel german, şi anume, „Cum colorează limba, gîndirea”, poate fi un excelent antidot.

Ce-i de făcut însă cu cuvintele îndărătnice, intraductibile, nărăvaşe?

Nimic altceva decît literatură - este răspunsul dat de un seducător Lexicon de cuvinte îndărătnice, editat de Academia Schloss Solitude şi Academia Merz, lansat la Frankfurt pe Main. Volumul cuprinde 139 de texte literare, între acestea şi mici giuvaeruri în 13 limbi, fireşte traduse în germană, redactate de scriitorii şi artiştii care au fost bursieri ai Academiei Schloss Solitude, printre ei şi cîţiva scriitori români.

În titlul original al lucrării editate de Jean-Baptiste Joly, directorul Academiei, şi de Florian Höllerer, Lexikon der sperrigen Wörter, adjectivul „sperrig” întinde el însuşi, o capcană, fiind refractar la traducerea imediată, datorită multiplelor sale sensuri. Realizatorii originalei antologii de texte literare le-au cerut autorilor să fabuleze sau să gloseze pe marginea unor cuvinte din limba lor maternă. Daniel Bănulescu, T.O Bobe, Liliana Corobca, Rodica Drăghincescu, Nora Iuga şi Dan Sociu au aflat fiecare cîte un termen. Daniel Bănulescu a inventat un mini basm despre chiar cuvîntul „intraductibil”, Liliana Corobca a ţesut un poem în jurul vorbei cîntecului „bătrîneţe, haine grele", T.O.Bobe explică de ce este bine să ai „bâzdâc" şi ce înseamnă acest cuvînt care se aplică deopotrivă persoanelor de sex feminin şi masculin, Nora Iuga glosează pe marginea cuvîntului „văzduh", tăindu-l în două - văz şi duh - spre a putea urmări apoi înmulţirea prin „diviziune a unei fiinţe unicelulare”, într-o captivantă reverie.

Această carte plină de duh, ilustrată „tematic” în stil „perjovschian” de graficiana Sandra Boeschenstein, a fost deja răsfoită în luna noiembrie şi prezentată într-un ciclu de lecturi publice. Printre scriitorii invitaţi la Literaturhaus Stuttgart, unde este deschisă şi expoziţia de desene ale ilustratoarei, s-a aflat şi Nora Iuga. Scriitoarea îşi încheie sejurul de creaţie la Künstlerhaus din Edenkoben, în luna decembrie cînd, întoarsă în ţară, îşi va lansa al doilea jurnal berlinez la editura Cartea Românească, sub titlul: „Berlinul meu e un monolog”. Un titlu care pare a-i da dreptate lui Charles Dantzig: citim şi scriem în primul rînd din egoism, adică, pentru noi.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Cristian Ştefănescu