1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De ce presa nu e o forţă reală

Presa atomizată trăieşte deopotrivă sub dominaţia patronilor interesaţi şi a publicului partizan, care manifestă o egală tiranie.

Se vorbeşte tot mai mult despre viciile presei şi despre lipsa ei de independenţă. Ziariştii care exprimă puncte de vedere neconforme cu opiniile asistenţei sunt acuzaţi de servilism, mercenariat sau de alte postúri dezonorante. Acuzaţiile acestea sunt de multe ori greşite. Există şi ”mercenari” şi ”agenţi de influenţă”, dar problema centrală nu stă în libertatea interioară a ziaristului, în dilemele actului de conştiinţă. Acest lucru e adevărat doar în situaţiile limită. În regim obişnuit, e mai relevant faptul că presa, ca un corp profesional distinct, nu are un centru propriu de reflecţie şi validare. Ziariştii nu se mai validează unul pe altul aşa cum fac toţi profesioniştii. Un avocat are cu siguranţă o cotă de piaţă, dar în prealabil e validat de confraţii săi şi la fel se întâmplă cu un medic şi aşa mai departe. Validarea intimă a corpului profesional este o condiţie minimală şi care recurge la criterii pe care publicul nu le cunoaşte şi nici nu are nevoie să le cunoască. Le fel se întâmplă adesea şi în artă acolo unde un autor fără succes de public poate întruni aprecierile superlative ale confraţilor. Dacă admitem că, într-un sens mai larg, printre confraţi se numără şi criticii de film, atunci desigur ”premiul criticii” instituit la mai toate festivalurile exprimă tocmai validarea corpului profesional, cu atât mai importantă cu cât exprimă independenţa sa prin raportare la public.

În România există anumite asociaţii şi organizaţii ale jurnaliştilor, dar ele nu sunt luate în serios. La un moment dat anumiţi ziarişti reuşiseră să exercite mai multă influenţă, dar ea ţinea mai curând de politica grupurilor decât de o reală autoritate morală. Testul cel mai important este că niciun ziarist nu aşteaptă să fie confirmat de asociaţiile profesionale, el căutându-şi validarea în altă parte. Problema este că nu există acel nucleu profesional, acel centru de reflecţie autonomă care într-un fel sau altul să-şi exercite jurisdicţia asupra tuturor profesioniştilor.

Urmarea este că ”meseria” şi-a pierdut unitatea. Fiecare înţelege ce vrea şi mai ales ce îi sugerează grupurile proprii de validare. Fără prestigiu şi recunoaştere nu se poate trăi şi de aceea ziariştii apelează la recunoaşterea diferitelor centre de prestigiu public prin care putem înţelege partide, zone de afaceri, grupuri intelectuale cu angajare politică, organizaţii civice etc. De aici se trage cacofonia teribilă a spaţiului mediatic, căci oamenii evoluează în aparenţă sub însemnele aceleiaşi profesii, dar fac în realitate lucruri foarte diferite. ”Monoteismul” care guvernează de regulă orice profesie constituită şi cu tradiţii a degenerat în ”politeism”.

În raportul "FreeEx 2013 - Libertatea Presei în România", lansat luni de ActiveWatch, se arată că: ”O parte semnificativă a presei este în continuare folosită de patroni ca armă în vederea obţinerii unor avantaje politice şi economice”. Observaţia aceasta, reluată an de an, surprinde doar un simptom. Dacă nu sunt ”investiţi” de un corp profesional, ziariştii pot face orice. Dacă nu sunt guvernaţi de reguli ”interioare” inflexibile, jurnaliştii pot deveni militanţi politici sau orice altceva. Presa a ajuns să intre în categoria serviciilor. Astăzi cineva spune că are nevoie de un avocat, ceea ce suntă foarte firesc. Dar este nefiresc să spună, aşa cum se aude tot mai des, că are nevoie de un ziarist.

În fine lucrurile sunt mult mai complicate, dar pentru presă problema propriei constituiri rămâne centrală. Un ziarist sau altul se poate considera independent în măsura în care gândeşte pe cont propriu, dar independenţa presei este ceva mai mult. O presă independentă este abia aceea care reuşeşte să-şi impună criteriile proprii atât faţă de finanţatori cât şi faţă de public. În România presa atomizată trăieşte deopotrivă sub dominaţia patronilor interesaţi şi a publicului partizan care manifestă o egală tiranie. Iar rezultatul este o presă agresivă, populistă şi indiferentă la adevăr. Ceea ce îi lipseşte astăzi este spiritul de corp, etica proprie şi organismele de validare. Fără toate acestea nu poate fi independentă şi nici nu poate deveni o forţă socială reală.