1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De ce nu trebuie să fim de acord

Unanimitatea e apanajul statelor totalitare. E bine uneori să avem şi păreri divergente. Dar, în chestiunea procurorilor-şefi, pe cine să mai credem? Unde domnesc confuzia şi dezorientarea, se cere arbitrajul faptelor.

Preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta

Preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta

O furtună de proteste au stârnit atât decizia lui Băsescu şi Ponta de a se înţelege asupra procurorilor şefi peste capul taberelor arondate lor, cât şi unele comentarii susţinând ori condamnând controversatul compromis.

Am auzit oameni profund dezamăgiţi din grupul celor ce-au aplaudat eşecul loviturii de stat de anul trecut şi nu pot fi suspectaţi că ar nutri deşănţate opinii pro-oligarhice sau "anteniste". I-am văzut strâmbând din nas la comentariul semnat de Andrei Pleşu pe tema trocului dintre Ponta şi Băsescu, elogios, fie şi prudent, la adresa premierului.

Aşa cum i-am descoperit, uimit, pe alţii, incapabili sau prea puţin dispuşi să înţeleagă argumentele pentru care, împreună cu diverşi alţi analişti şi observatori, am optat pentru a avea altă părere decât Andrei Pleşu şi pentru a critica mica înţelegere dintre şeful statului şi şeful guvernului.

După un model verificat în repetate rânduri, susţinerea tezelor vădind claritate morală ale unor reformişti radicali ca Monica Macovei, iscă instantaneu, ca printr-o apăsare de buton, reproşuri de extremism, talibanism şi fundamentalism.

Dacă şi USL s-a supărat (pe Ponta), iar Anglia, America şi, cine ştie, poate şi Comisia Europeană susţin compromisul de la Bucureşti dintre preşedinte şi premier nu înseamnă oare că, de aici încolo, trebuie urmat sfatul lui Dante? Nu trebuie oare abandonate orice speranţe de magistraţi independenţi şi eficienţi „voi, cei care intraţi aici” să comentaţi interstiţiile politichiei şi justiţiei româneşti?

Eu nu cred că nădejdea într-o justiţie competentă, eficientă şi independentă de sfera politică trebuie îngropată pe veci doar pentru că Laura Codruţa Kövesi urmează să preia frâiele DNA; aşa cum nu cred că sunt sacrosancte compromisurile şi coabitarea de tip românesc, ori comentariile şi luările de poziţie oficiale sau neoficiale care susţin ori dezavuează acordul dintre Ponta şi Băsescu.

Chestiunea esenţială vizează credibilitatea actului de justiţie românesc şi, prin extensie, încrederea în România. Or, în context, după cum admite şi Andrei Pleşu, credibilitatea „şugubăţului” premier plagiator e afectată grav. Pleşu alege totuşi să îl creadă şi să-l „laude” pentru că ar fi "procedat bine". E dreptul lui.

În ce mă priveşte, consider că un om politic care, în mod demonstrabil, a minţit şi furat (fie şi doar idei, titluri şi cuvinte) şi care a manipulat din greu instituţiile ţării spre a-şi acoperi o parte din păcate nu prea mai poate fi crezut înainte de a regreta şi repara răul comis. Aşa cum nici Petrică nu e mai credibil după ce a urlat de prea multe ori că vine lupul şi lupul n-a avut bunătatea să sosească.

Trebuie oare, în acest caz, să-l credem pe Traian Băsescu? Nu neapărat. Interesul preşedintelui de a salva coabitarea e prea vădit pentru a nu isca îndoieli privind probitatea înţelegerii sale referitoare la numirea unui Tiberiu Niţu în fruntea Parchetului General.

Dar nu e cazul să admitem că, dintr-un impas politic, nu se poate, în genere, ieşi decât pe poarta concesiilor mutuale, că „politica e, după cum se spune, ‚arta compromisului'? Nu trebuie oare să ne înclinăm, ca buni europeni ce suntem, în faţa insistenţelor Comisiei lui Barroso privind numirile procurorilor şefi, stăruinţe din care ar fi rezultat acordul Ponta-Băsescu?

Infailibil nu e nimeni. Şi atunci? Atunci doar faptele vorbesc. Iar faptele, ca unic criteriu corect şi optim de tranşare a unei probleme de credibilitate de magnitudinea celei actuale susţin tezele unor magistraţi şi oameni politici precum Daniel Morar şi Monica Macovei. Ambii au făcut, în mod demonstrabil, mai mult pentru independenţa justiţiei româneşti şi pentru combaterea corupţiei decât orice alt politician sau procuror.

Părerea lor, mai mult decât a oricărui comentariu, nu e doar legitimă, ci se şi bucură de o autoritate pe care doar făptuitorul o poate reclama.

Înseamnă oare toate acestea că opiniile contrare ar fi ilegitime? Că trebuie să ţipăm strident „trădare” doar fiindcă un important comentator consideră util să-şi asume altă convingere şi să se disocieze de părerea prevalentă în segmentul său, ori în elita din care face parte? Trebuie să fim chiar toţi, întotdeauna, de acord cu tot? Chiar şi dacă nu vrem un stat totalitar?

Mai mult decât oricând, democraţia şi edificarea unei societăţi deschise reclamă nu atât compromisurile oneroase, cât o cultură a dezbaterii deschise. Una, în care „audiatur et altera pars” să nu mai fie vorbă în vânt, iar respectul pentru disidenţă, pentru opinia divergentă, inclusiv pentru cea incomodă, să nu mai provoace suspiciuni şi să nu mai fie prilej de anatemă, de osândire şi ostracizare din lumea celor buni şi prea-cinstiţi.