De ce nu-i merge bine României

Pentru că, deşi e în situaţia de a putea în fine combate corupţia la nivel înalt, graţie, mai ales, reformelor în justiţie ale Monicăi Macovei, conferind dinţi unor instituţii ca DNA, cea spionată, iată, de israelieni, România nu e nici psihologic, nici economic şi nici politico-ideologic în afară de pericol.

Dimpotrivă. Pentru că investigaţii în genul celor care au dislocat avalanşa dezvăluirilor despre firmele offshore din Panama sunt binevenite, dar cu două tăişuri. Pot fi o problemă dacă, de pildă, sunt folosite întru plasarea pe banca acuzării a întregului sistem economic al pieţii libere.

Mai grav, oligarhia şi încrengătura de nesănătoase interese politice, mediatice şi economice domină ţara în continuare, şubrezindu-i perceptibil eşafodajul pe care se întemeiază statul de drept. Perpetuarea ei subminează încrederea generală în fiabilitatea şi capacitatea de funcţionare a democraţiei. Iar mulţi români - în această privinţă clişeul despre "blândeţea" naţională pare să se verifice - s-au obşinuit să nu ceară socoteală elitelor lor pentru crime, delicte, malversaţiuni şi manipulări.

Apoi, îngrijorarea e de rigoare şi pentru că România e o ţară care, prin tradiţie, nu se modernizează lin, din presiuni, resurse şi valori interne, ci prin împrumut şi-n hopuri. Aşa îşi elimină şi defectele democratice. Dacă o face. Marcată de complexe de inferioritate, îşi supracompensează uneori carenţele, aliniindu-se puterilor şi modelor.

Ţara cade ca un popic în fazele în care, în jurul ei, statele de drept să prăbuşesc, apucând-o pe calea tiraniilor şi totalitarismelor. Ceea ce n-ar conta excesiv în alte condiţii decât cele actuale, destabilizante, ale globalizării efectuate în confruntare cu islamismul militant şi putinism, sub ochii unei Americi retractile, când România se află în proximitatea ochiului ciclonului crizelor şi ispitelor neototalitare multiple, care confruntă Europa şi lumea. Încât pericolul unor derive noi nu poate fi decât acut.

Ştii de altfel, că nu sunt singurul îngrijorat, prietene. A te plânge de maniera în care arată azi România a devenit de altfel şi un clişeu uzual. Dar şi o pleiadă impresionantă de observatori de incontestabilă sagacitate îmi e alături.„Privită de afară, România nu prea există pe hartă. Este o mică ţară din estul Europei, cu politicieni slabi şi corupţi, salvată doar de geografie şi mult noroc”, regretă Dan Tapalagă.

„Estul și Ro­mânia au o problemă: nu își găsesc vo­cea”, se plânge, la rândul său, Traian Ungureanu. Care ştie că "trecutul uitat pedepseşte amnezicii prin repetiţie", se întreabă dacă răsăritenii mai gândesc şi, pe bază de euroscepticism, pledează pentru o mai asertivă atitudine a estului şi a intelectualilor lui faţă de o Europă tot mai criticabilă şi perfectibilă. Căci democraţia Europei continentale, după cum just constată el, e "opera anglo-americanilor", cărora li se datorează baza construcţiei întemeind proiectul integrării europene.

Dar cum anume să-şi impună estul intelectual glasul? Traian Ungureanu are, în context, pe lângă un dispreţ comprehensibil pentru jalnicele produse cerebrale ale stângii, un răspuns clar, adresat gânditorilor de centru-dreapta. „De pe poziţii istorice” şi "naţionalist pro-estice", le recomandă el, criticându-i pentru paralizie intelectuală. Şi sugerând că răsăritul îşi poate aroga o preeminenţă în faţa Europei apusene (căzute, filosofic, pradă inadecvărilor politic corecte) prin invocarea jertfei şi suferinţelor estului care, după 1945, ar fi constituit terenul „unei participări tragice la geneza Europei democratice”.

Or, intelectualii români de centru dreapta nu s-au oprit defel din gândit şi scris despre istorie. Sever Voinescu, de pildă, deplora recent că „nu se vorbește prea mult” despre Octavian Goga. Care ar fi “o victimă a propriei clasicizări” de vreme ce “ peste portretul său așezat în rîndul întâi al portretelor literaturii noastre, s-a cam așternut praful”. Ca atare, redactorul şef al Dilemei îl evocă pe Goga în culori luminoase, nu doar ca poet, ci şi ca publicist, uitând să-i menţioneze rolul de premier, în al doilea guvern care să introducă, în Europa, după nazişti, o legislaţie antisemită.

Dar ne mai pasă? Mai e relevant, oare, modul în care s-a prefaţat în România Holocaustul, cot la cot, ba, uneori, ca în cazul crucii încârligate a cuziştilor, aliaţii politici ai lui Goga, chiar înainte de nazişti? Din istoria neamului acest epsiod totalitar pare obturat, învăluit în ceţuri eterne, uitat, lăsat pe seama mult hulitului institut "Elie Wiesel". Sau a unor tineri istorici. “Aud des că Frățiile de Cruce erau așa niște organizații inofensive din cadrul Mișcării Legionare, unde tinerii țineau ședințe și cântau imnuri legionare. Or, la orice intrare în arhivă se poate vedea ușor că tinerii din Frății erau oameni de acțiune (teroristă), la fel ca restul Mișcării", relevă Adrian Cioflâncă, prezentând un document de la ANR, care-i probează observaţia justă.

Sever Voinescu e un intelectual de mare calitate. Antisemitism cu siguranţă nu i se poate reproşa. Nici simpatii extremiste. Dimpotrivă, a scris pagini memorabile demonstrând de ce creştinii, bunăoară, care cotizează la antisemitism, se află alăturea cu drumul şi se fac vinovaţi de-o neghiobie şi inconsistenţă crunte, de vreme ce Isus şi-ai lui au fost evrei. De unde atunci memoria selectivă pe care o afişează acest articol? Un text care n-ar fi putut fi publicat niciodată, în uimitoarea lui naivitate, în vest, de pildă despre pronazişti precum Celine sau Heidegger, fără o gravă şi instantanee şifonare de prestigiu personal?

Sigur, Europa e spaţiul unor memorii disjuncte. În est avem impresia că doar comunismul a contat. Îmi pare însă că, în spatele unor asemenea omisiuni interpretabile şi regretabile se ascund rareori numai amnezia, indiferenţa, neglijenţa sau neştiinţa. Nu de puţine ori e vorba şi de-o frondă cu tentă vag "naţionalist pro-estică", bon marche în epoci în care elita locală se consideră îndreptăţită să dea cu tifla celei postnaţionale, pe moment vag debusolate, multiculturale, apusene.

Există o lungă tradiţie românească a trădărilor intelectuale, în genul celor prefigurate de Julien Benda în "Trahsion des Clercs", dela rinocerizările anilor 30, la cele din comunism, din iliescism şi de apoi. Şi mai există o tradiţie. Cea a jocului de gleznă nonşalant. Nici usturoi n-am mâncat, nici anumite cauze nu ne (mai) interesează.

Aşa nu se câştigă preeminenţă morală asupra vestului, în ciuda evidentelor carenţe şi hibe ale celui politic corect. Nici ţara nu se scoate din pericolul derivelor.

În epoci de ceaţă şi de instabilitate, cu sporit risc de reşută în forme de populism gen Trump, ori de fascism (mai degrabă decât în comunism, cum eronat s-a presupus, mult timp, în România) lipsurile, fie şi involuntare, ale elitei veritabile, capabile să orienteze ţara, nu mi se mai par neajunsuri nevinovate, simpatice, sau tolerabile. Iată deci încă un motiv, prietene, să ne-alarmăm.