1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De ce iubim femeile în politică

De ce facem așa și nu altfel? Pentru că așa se face, pentru că dă bine. România, explica acum un veac Eugen Lovinescu, e purtată înainte de legea sincronizării, al cărei resort principal e imitația.

Președinta PNL, Alina Gorghiu nu a uitat că este femeie și i-a cerut lui Ludovic Orban să propună pe listele electorale ”un minim de 50% femei”. Dar de ce ”un minim” de 50% și nu exact 50%? E vorba de paritatea sexelor sau de o răsturnare compensatorie a vechii dominații masculine? Vasile Blaga vorbise în schimb de 30% femei, ceea ce, deși pare macho, nu e decât un fel mai sobru și mai realist de a pune problema.

În realitate, Alina Gorghiu a admis că glumește, atâta doar că problema aceasta e tratată mereu în glumă. Rareori am auzit în România o dezbatere serioasă cu privire la cotele obligatorii de femei în politică, pentru că aici modernizarea se face prin decret. Iată ce spunea chiar Alina Gorghiu: ”Avem în Parlament două proiecte care pot schimba politica românească și aceste două proiecte introduc cotele de gen în legislația electorală din România. E un model care funcționează în peste 90 de state, care au reușit să crească participarea femeilor în politică și vă rog să o priviți mai mult decât o cauză a femeilor din România, o cauză care vizează normalul în societatea românească”.

Cu alte cuvinte există deja o normă a lumii civilizate care nu ar mai trebui discutată. Uneori chiar așa și este, dar a nu discuta, a prelua pur și simplu condamnă societatea românească la o viață de mâna a doua. De ce facem așa și nu altfel? Pentru că așa ni se cere, pentru că așa se face, pentru că dă bine. România, explica acum un veac Eugen Lovinescu, e purtată înainte de legea sincronizării, care implică de fapt o imitație. Recitiți declarația de mai sus și veți vedea că nu s-a schimbat nimic de atunci. Desigur, Lovinescu era un entuziast al sincronismului, punându-i în lumină efectele pozitive. El ignora însă că o societate abandonată imitației perpetue își atrofiază mecanismele reflexive și că le dezvoltă în schimb pe cele submisive. Cine prinde mai repede noul și cine îl propagă și în România ia un avans și dobândește un ascendent asupra celorlalți. Orice reflecție este însă destituită, căci ea ”întârzie” modernizarea. În sfârșit, imitația selectează pe cei mai apți de imitație.

Dar indiferent pe ce cale vom merge, chiar și atunci când sfârșim prin a accepta o noutate politică, dacă nu avem în portofoliul nostru argumentele contra, dacă nu știm, de fapt, împotriva cui și împotriva a ce ne pronunțăm nu vom avea tăria să ne suținem opțiunile. Probabil că de aici se trage și aproximativul cu care aplicăm noi toate normele și ușurința cu care acceptăm derogări de la ele.

Ceea ce vreau să spun e că paritatea sexelor impusă prin lege nu e ceva de la sine înțeles, așa ca o justiție indiscutabilă. Dezbaterea occidentală are deja o vârstă înaintată și nu ne propunem să rezumăm aici argumentele. E bine să fim conștienți însă de câteva lucruri.

În primul rând, a impune prin lege paritatea bărbați-femei înseamnă să admitem că un bărbat și o femeie au interese fundamental diferite. Căci altfel nu ar avea sens. Paritatea urmărește să crească reprezentativitatea politică, ceea ce se reduce la a spune că un bărbat nu va reprezenta niciodată în mod complet o femeie și nici o femeie un bărbat. Așa să fie? Totul depinde în cele din urmă de felul în care definim politica. De pildă, o intelectuală cu solidă reputație academică, Dominique Schnapper, spunea că se opune parității din motive filosofice, căci - arăta ea - politica ar trebui să vizeze nu particularul, ci universalul. Or, universalul nu are sex. Suntem diferiți cu toții unii față de ceilalți, dar ca cetățeni suntem cu toții la fel.

În al doilea rând, e clar că a impune egalitatea prin lege înseamnă de fapt a accepta în secret inegalitatea reală. E un argument serios pe care l-au invocat nu numai bărbații, dar și feministele care nu acceptă presupoziția slăbiciunii structurale a femeii. Ba chiar e argumentul central al feministelor radicale sau, altfel spunând, mai orgolioase, care insistă asupra criteriului competenței, al egalității reale, verificabile și nu decretate.

Dezbaterea este însă mult mai complicată de-atât, căci până și stânga culturalistă, cea care se face azi răspunzătoare de cele mai surprinzătoare revendicări politice, privește cu mare scepticism la egalitatea impusă prin lege. Căci, așa cum spunea Elisabeth Badinter, o altă intelectuală feministă de marcă, referindu-se la situația din Franța: ”Cu această lege am înscris în Constituție diferența de ordin biologic. Este inacceptabil!”

Sunt multe alte argumente care pot părea chiar mai sensibile. S-a arătat, de pildă, că a institui ca obiectiv democratic egalitatea reprezentării dintre bărbați și femei contribuie la ignorarea inegalităților economice, sociale, rasiale care continuă să subziste în rândul femeilor ca femei.

Subiectul e inepuizabil și nu am evocat aici decât argumentele din partea stângii feministe cu toate versiunile ei, tocmai pentru a sublinia că nu e vorba aici de o bătălie între femei și bărbați.

Ce vor face liderii politici din România? Vor glumi curtenitor unii cu alții despre cine și de ce iubește femeile și vor aplica mimetic ”normalitatea”, atenți în primul rând să-și consolideze temeinic clientela. La acest capitol, politica românească nu a făcut niciodată distincție între bărbați și femei.