De ce este, totuşi, necesară o nouă Constituţie

În orice organizaţie, totul se destramă în clipa în care dispare ordinea consimţită. Nu cea impusă, ci acceptată liber ca ordine legitimă. Am arătat cu alte ocazii ce se întâmplă, de exemplu, într-un partid din care a dispărut autoritatea naturală. PNŢCD şi PRM au oferit recent spectacolul grotesc al luptei dintre fracţiunile rivale care se exclud reciproc. Pavelescu îi exclude pe partizanii lui Vasile Lupu, iar aceştia îl exclud pe Pavelescu, CV Tudor îl exclude pe Gh. Funar şi acesta îl exclude pe C.V. Tudor. Urmarea logică ar fi sciziunea, dar părţile se încăpăţânează să întreţină ficţiunea unităţii, căci ea este dovada propriei victorii.

Ceea ce se întâmplă acum în cele două partide s-a mai întâmplat de foate multe ori în organizaţiile care şi-au pierdut respectul de sine şi din care a dispărut orice ordine naturală. Dar ceea ce se poate întâmpla într-o organizaţie mică se poate repeta la altă scară şi într-o organizaţie mai mare. Din clipa în care dispare temeiul vieţii comune, oricare ar fi acesta, disputele personale se transformă într-un război radical, care nu se poate cu adevărat încheia decât prin eliminarea fizică a adversarilor.

În varianta domesticită a luptei politice, uciderea adversarilor a fost suplinită de actul excluderii, atâta doar că excluderea, fiind o moarte convenţională, nu mai este nici ea recunoscută. De fapt asistăm în cele din urmă la o criză a tuturor codurilor (convenţiilor), ca urmare a dispariţiei unui consimţământ originar. Criza nu se poate cu adevărat rezolva decât printr-o reînnoire a consimţământului în cursul unor noi alegeri şi a unui entuziasm renăscut, care nu poate fi însă planificat.

Din nefericire, ceva asemănător s-a petrecut şi continuă să se petreacă la nivelul statului. Preşedintele a fost suspendat şi apoi supus unui referendum de demitere. Dar procesul demiterii a fost grevat de dispute procedurale, care nu au fost niciodată tranşate până la capăt. Niciuna din părţi, deşi s-a spus ritualului formal al suspendării şi apoi plebiscitării, nu a recunoscut corectitudinea integrală a procesului.

Preşedintele şi partizanii său susţin că referendumul a fost fraudat, adversarii dimpotrivă atrag atenţia că nivelul cvorumului a fost stabilit abuziv, în aşa chip încât să nu poată fi îndeplinit. Niciun dialog nu mai este posibil, căci normele şi procedurile şi-au pierdut ele însele legitimitatea. Cum să accepţi un deznodământ care s-a produs după norme viciate? Aceasta este deopotrivă problema fiecărei părţi.

Partizanii preşedintelui au acuzat vicierea normelor până la referendum, adversarii săi de la referendum încolo. Putem lua fireşte partea uneia sau alteia dintre tabere şi mulţi dintre noi au făcut-o şi continuă să o facă, dar acest lucru nu reuşeşte să rezolve cu adevărat problema. Cine speră că va reuşi prin mobilizare mediatică să copleşească punctul de vedere al adversarilor se înşală grav, căci ceea ce a fost afectat a fost baza însăşi a persuasiunii.

Nimeni nu mai poate convinge pe nimeni din moment ce codurile au fost aruncate în aer şi fiecare înţelege cu totul altceva prin exact aceleaşi cuvinte. Cum ar fi de exemplu cuvântul democraţie. Este inutil să ne exersăm separat în a defini şi redefini democraţia, câtă vreme nu stăm la aceeaşi masă şi nu convenim să refacem codurile de bază şi consimţământul originar. Or, acest lucru nu se poate face altfel decât prin dezbaterea şi adoptarea unei noi Constituţii.