1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De ce e altfel politica românească

Cele mai atente analize istorice au admis că societatea românească diferă de restul Europei prin ceva specific, greu de definit, dar fără de care evoluţia cu totul distinctă a României ar fi de neînţeles.

Ar fi greşit să credem că ar exista în România o anumită oboseală faţă de politică, aşa cum se manifestă ea tot mai expresiv în ţări din vestul Europei. Sentimentul popular de refuz al politicii percepută ca formă rafinată a corupţiei, ca limbă de lemn, ca ipocrizie instituţionalizată, ca practică exclusivă a celor puternici, lipseşte aici, chiar dacă se întâmplă ca prezenţa la urne să fie cu regularitate foarte scăzută. Presa românească vorbeşte insistent despre ”clasa politică”, dar e vorba de un neologism fără corespondent precis, căci conturul ”poporului” ca o realitate distinctă şi opusă unei minorităţi dominante, nu a apucat să se desprindă dintr-o imagine confuză în care toate stau amestecate. Un primar corupt, arestat şi cercetat penal, nu este neapărat perceput ca reprezentant al elitei dominante, ci adesea ca exponent al ”poporului”, care ştie să înşele autorităţile (mereu mai îndepărtate şi mai vagi) în beneficiul comunităţii apropiate. De fapt, adevăratul succes al alegerilor locale ar părea să fie, în această perspectivă, confiscarea însemnelor autorităţii în beneficiu popular. Nu demult, un primar arestat era aclamat de mulţime, alţi demnitari condamnaţi au fost aleşi cu un număr mare de voturi, ceea ce probează suficient că alegerea populară ignoră definiţia oficială a onestităţii şi respectabilităţii.

Discursul anticorupţie nu poate avea mare succes într-o asemenea realitate socială. Imaginea unui parlament curat şamd nu rezonează cu sentimentul popular care nu pare deloc preocupat de puritate. În Italia, de pildă, are un succes surprinzător de mare, un partid nou, Mişcarea 5 Stele, a actorului comic Beppe Grillo, care cultivă un discurs anticorupţie exaltând speranţa într-o înnoire a politicii printr-o infuzie de generozitate şi puritate. Programul maximal al Mişcării ar fi să convertească politica, ”urâtă” prin definiţie, în ”ceva frumos” aflat la dispoziţia tuturor celor care doresc să participe gratuit la realizarea binelui comun. Parlamentarii ar avea dreptul la doar 2 mandate, ar pierde orice privilegii, ar fi obligaţi să exercite simultan o profesie şi nu s-ar bucura de pensii speciale. Faptul că Beppe Grillo se apropie de 20% cu un asemenea discurs nu poate fi explicat decât prin sentimentul puternic şi bine înrădăcinat că politica tradiţională, ”coruptă”, ”făţarnică” este, prin esenţa ei, anti-populară şi nedemocratică. O asemenea priză la public este posibilă doar într-o societate obosită de politică şi care aspiră la o transformare radicală.

Există şi în România un soi de grillism ataşat la dreapta şi aparţine Monicăi Macovei şi altor militanţi civici, dar după toate aparenţele lor le-ar fi greu să adune mai mult de o sută de persoane într-o piaţă publică. În primul rând pentru că ei nu sunt asimilaţi ”poporului”, aşa cum nici discursul anticorupţie nu se trage spontan din frustrarea unor categorii perdante. Aici politica nu este percepută ca tehnică prin care o elită coruptă îşi exercită dominaţia asupra unor majorităţi populare, ci ca un set de reguli de parvenire personală, accesibile de fapt oricui. Politica este o reţea de relaţii personale (clienţi şi parteneri deopotrivă) prin care orice persoană poate dobândi acces la resurse.

Se manifestă în România o veritabilă ”democratizare” a accesului la resurse, în sensul că originea persoanei, nivelul ei de pregătire profesională, calităţile proprii nu mai au nicio importanţă. Diplome, funcţii, contracte se pot obţine toate după alte reguli decât cele oficiale. Din această perspectivă discursul anti-corupţie pare expresia adversităţii unor neadaptaţi, iar critica marxistă de clasă nimereşte mereu în gol. Nu mai există clase propriu-zise cu fizionomia lor proprie, ci mai curând reţele de interese personale, care traversează societatea în toate sensurile.

Dar urmarea este că ”poporul” însuşi nu se mai autorecunoaşte ca ”popor” opus unei elite sociale, nu mai există contestaţii propriu-zis populare, ci doar revendicări sindicale. Oamenii nu cer drepturi, nu aspiră la o nouă demnitate, nu revendică egalitate, nu se consideră pe sine nedreptăţiţi de politică şi prin urmare nu cer niciodată schimbarea regulilor însele după care se desfăşoară politica. Revendicările sunt mereu strict limitate la salarii şi pensii. Se explică mai uşor de ce în România dezbaterile constituţionale nu se bucură de nicio atenţie, de ce legile electorale nu interesează pe nimeni, de ce ”metapolitica” în general trezeşte un interes foarte redus. În ultimii 20 ani s-a făcut atât de puţină politică în sensul acesta occidental al termenului încât ea pare încă un discurs abstract inaccesibil şi, după cum succesul atâtora a demonstrat-o, cu totul inutil.