1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

De ce? Şi ce e de făcut?

Ce ne-a adus în starea în care ne aflăm? Ce înseamnă ea? Cum se poate remedia situaţia? Cine o poate remedia? Ce putem face acum?

Rumänien Bukarest - Palast des Parlamentes

Rumänien Bukarest - Palast des Parlamentes

Cu un legislativ plin până la refuz de puşcăriabili, de corupţi, de securişti impenitenţi, ca Dan Voiculescu, de extremişti naţionalişti, ca Becali, parlamentul României e greu să fie calificat ca expresie a unui vot democratic. Cert e că legislativul copios dominat de USL, de interlopi şi de PPDD, numai ca parlament al unui stat de drept n-ar putea fi calificat.

Se pun, în consecinţă, câteva întrebări grele, dincolo de ceea ce, între timp a devenit un loc comun, potrivit căruia popoarele ar avea "liderii pe care-i merită". Evidenţiam, cu luni în urmă, opinia unui ziarist german, potrivit căruia există lideri, pe care nu-i merită nici un popor.

În aceste condiţii ar fi totuşi bine ca mahmureala post-electorală să ne treacă şi să găsim nişte răspunsuri la întrebări presante. Ce ne-a adus în starea în care ne aflăm? Ce înseamnă ea? Cum se poate remedia situaţia? Cine o poate remedia? Ce putem face acum?

Criza şi alte cauze ale eşecului

Multe voturi de blam au cules în ultima vreme, în comentarii postelectorale, ARD, PDL şi dreapta reformistă românească (atâta câtă e, în frunte cu MRU şi Monica Macovei) pentru incapacitatea lor de a limita dezastrul şi de a îngrădi victoria USL. Râuri de cerneală acuzatoare s-au vărsat şi în capul lui Băsescu, înainte şi după acest scrutin. Nimic nu este mai uşor decât să ţintuieşti la stâlpul infamiei un preşedinte îndelung demonizat. Dar nu ajută la nimic.

În schimb, odată în plus, vedem că democraţiile, chiar şi acelea de mult consolidate, sunt vulnerabile. Ele sunt vulnerabile întotdeauna. Cu atât mai fragile devin ele în timp de criză. Ceea din 29-33 s-a soldat nu doar cu uciderea Republicii de la Weimar, ci şi cu dispariţia unui număr impresionant de democraţii europene. În picioare n-au rămas atunci decât democraţia cehă, distrusă în cele din urmă de nazişti prin ocupaţie precum şi libertatea Regatului Unit.

Uşor casabile sunt în special democraţiile care n-au apucat să se consolideze, între altele şi prin lustraţie, precum cea românească, ori cea ucraineană. Chiar şi cea maghiară se arată net mai puţin rezistentă decât s-ar fi putut crede.

Europa şi SUA se află în criză din 2008. N-au ieşit încă din ea. Nu e, deci, deloc de mirare, că, la marginile alianţei, se manifestă fenomene centrifugale, reculuri antidemocratice, reveniri oligarhice, autoritare şi dezagregări ale sistemului valoric pe care l-au exportat, împingând înapoi, cândva, modelul totalitar sovietic.

Că desfiinţarea democraţiilor prin mijloace democratice are loc în genere cu ajutorul unor televiziuni transformate, precum Antenele şi OTV în maşinării de propagandă nu e un detaliu, ci ţine de însăşi esenţa fenomenului. Democraţiile n-ar fi super fragile, dacă cele anemiate de decenii de totalitarism, de criză şi de o memorie deficitară nu s-ar transforma lesne în „mediocraţii”.

Utilizez aici acest concept pe care l-am evocat frecvent în ultimii ani. E un termen propus, între alţii, de politologul Thomas Meyer. Îl folosesc atât în sensul sociologic de ‚domnie a mediocrilor', opusă meritocraţiei, cât şi în cel de ‚telecraţie’, trimiţând la forme de autoritate publică având în frunte televiziuni precum Antena 3, transformate în orwelliene Ministere ale „Adevărului”.

Soluţiile

Decurge clar de aici şi ce ar fi de făcut întru resuscitarea democraţiei româneşti. Care, orice s-ar spune, se resimte grav după victoria zdrobitoare a majorităţii covârşitoare a celor 41 la sută din electoratul românesc care s-a mobilizat să voteze aşa cum a votat. Ca altele asemenea, acest vot, scria zilele trecute, în FAZ, un ziarist german, „se poate explica, dar nu şi justifica”.

Dar, dincolo de această amară evaluare, e obligatoriu de constatat că, dacă democraţia se resimte, în diverse grade, în România, ca şi în Ungaria, ori în Grecia, derapajele din zonă sunt grave pentru întreaga Uniune Europeană şi nu doar pentru români, unguri şi greci. Atât românii, grecii, ungurii, cât şi vest-europenii sunt chemaţi să se mobilizeze exemplar acum.

E nevoie de unire, de-o zilnică acţiune civică şi politică în apărarea democraţiei, e nevoie de organizare şi solidaritate şi, mai cu seamă, de o presă liberă. E nevoie, în context, de contracararea pas cu pas şi măsură cu măsură a metodelor prin care penalii, extremiştii, puşcăriabilii, ex-securiştii şi nomenclaturiştii mafioţi şi-au recuperat ceea ce li s-a luat şi ceea ce doar a părut că li s-a luat în 1989.

Între aceste metode condamnabile, care dau de furcă democraţiilor, se numără, la loc de frunte, formarea de coterii, de reţele, uciderile în efigie, vociferările atrăgătoare pentru amatorii de circ, agitpropul inteligent şi, în genere, războaiele de uzură propagandistică de tipul celui practicat, nu fără succes, de „Antene”.

Nu mi se pare întâmplător că tocmai trustul unui colaborator al securităţii a jucat şi în vara anului 2012 un rol cheie în punerea pe butuci a statului de drept. Poliţiile politice comuniste s-au văzut înfrânte, în 1989, cu ajutorul esenţial al câtorva posturi de radio, precum Europa Liberă, Deutsche Welle, BBC. Între timp ele fie au dispărut din spaţiul mediatic românesc fie şi-au redus la minim ponderea.

E timpul resuscitării lor. E timpul să se pună pe picioare o televiziune care să promoveze sistematic democraţia în spaţiul răsăritean şi sudesteuropean, în stare să ţină piept, printr-o informaţie cotidiană fiabilă, onestă, prin presă liberă, cinstită, orice propagandă, oricât de imundă. Oricât de scumpă ar fi o asemenea televiziune, funcţionarea ei i-ar costa pe contribuabilii europeni şi occidentali net mai puţin decât bascularea în antidemocraţie a periferiei Comunităţii Apusene.